23/05/2024

Zicere de la PS Ignatie: „În general, cei care sunt foarte chițibușari în a «pescui» neputințele semenilor, de fapt trădează neputințe mult mai mari în sufletul lor”

4 min read

Părintele Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta liturghie a Darurilor mai înainte sfințite, la Catedrala Episcopală din Huși.
În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a descris modul de manifestare și consecințele patimii clevetirii (a vorbirii de rău și a judecării aproapelui):
«Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l» (Psalmul 100, 5)
Având în vedere faptul că duminica trecută l-am sărbătorit pe Sfântul Ioan Scărarul, cel care ne-a lăsat drept moștenire duhovnicească, o lucrare fundamentală pentru viața noastră duhovnicească, am ales să medităm asupra unui cuvânt pe care îl găsim consemnat în Filocalia, vol. IX, și anume Cuvântul X, „Despre clevetire”.
Motivul pentru care m-am gândit să mă opresc asupra acestui cuvânt este din pricina faptului că noi, cu foarte mare ușurință, clevetim. Părinții filocalici fac o diferență între clevetire și judecată. Judecata este cea pe care o facem în prezența semenului nostru, a celui căruia dorim să-i scoatem în evidență defectele, să-l etichetăm, cu orice preț, și să-l murdărim, neținând cont de amplitudinea personalității și structurii sale sufletești.
Cleveteala este cea pe care o facem în lipsa aproapelui. Sfântul Dorotei de Gaza face această distincție. De cele mai multe ori, cleveteala nu se fundamentează pe ceva real. Este generată mai mult de resentimente, de antipatie, de o stare a inimii pe care o avem față de cineva pe care nu-l putem accepta.
Distorsionăm faptele acelui om prin părerile noastre, prin opiniile pe care noi le exprimăm. Depunem un efort, în fața celui care ne ascultă atunci când clevetim o altă persoană, în a deprecia, a desconsidera și a discredita tot ceea ce poate să fie bun în persoana pe care nu o simpatizăm. Sfântul Ioan Scărarul, în „Cuvântul despre clevetire”, ne spune foarte explicit, fără niciun fel de menajamente, că de fapt, cel care clevetește, urăște. Pentru că, ne spune Sfântul Ioan Scărarul, „clevetirea este fiica urii, este o boală subțire, dar o lipitoare grasă, ascunsă și tăinuită care suge și seacă sângele iubirii. Este fățărnicirea iubirii, pricinitorea întinăciunii și poverii inimii”.
De asemenea, același Părinte filocalic ne dezleagă o enigmă pe care ne-o împărtășesc cei care clevetesc – pe care noi încercăm să-i atenționăm că nu fac bine. Sfântul Ioan Scărarul, în același cuvânt, (Cuvântul X), ne spune: „Am auzit pe unii clevetind și i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău, răspundeau în apărarea lor, că fac aceasta din dragoste și din grijă pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste. Căci nu minte cel care a zis, adică psalmistul David: «Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l». Daca spui că-l iubești pe aproapele tău, roagă-te în taină pentru el, și nu-ți bate joc deom căci acesta este felul iubirii primit la Domnul”.
Sunt foarte multe situații în care noi am auzit persoane care judecă, clevetesc, încercând să-și amăgească, într-un fel, conștiința, afirmând că fac acest lucru din dragoste, din iubire față de cel pe care-l clevetesc. Este o minciună, o fățărnicie și o ipocrizie conform cu ceea ce ne spune Sfântul Ioan Scărarul. Același Părinte filocalic îi numește pe cei care clevetesc, „contabili aspri și amănunțiți ai greșelilor aproapelui”. Motivul pentru care clevetesc sau distorsionează, cu orice preț, tot ceea ce este bun în sufletul aproapelui este că aceștia nu-și văd propriile lor căderi, deficiențe, păcate și neputințe. Dacă le-ar vedea, atunci ar fi absorbiți de acestea și preocupați ca să se îndrepte, preocupați ca să le elimine și să devină oameni buni.
Prin urmare, cel care clevetește nu-și vede propriile greșeli și păcate, ci întotdeauna este concentrat pe celălalt, ca unul care pescuiește neputințele celor din jurul său. Este o amăgire când spunem că, de fapt, facem aceste lucruri din iubire. Sfântul Ioan Scărarul ne spune că ne manifestăm, cu adevărat, iubirea față de cel în care descoperim anumite neputințe, rugându-ne pentru el fără să îl clevetim sau să îl judecăm.

Ar fi minunat dacă Domnul ne-ar învrednici de această virtute minunată a iubirii care niciodată nu poate cleveti, niciodată nu ne poate mâna înspre a cleveti, înspre a distorsiona structura sufletească a semenului nostru.

În general, cei care sunt foarte chițibușari în a „pescui” și a pune, ca într-un insectar, neputințele semenilor, de fapt trădează neputințe mult mai mari în sufletul lor și pozează în oameni neprihăniți; vor să se livreze în fața celorlalți ca fiind curați. Într-un fel, ei vor să-și acopere aceste patimi prin exigența lor morală exagerată – care distruge, de fapt, sufletul semenului.

Sfântul Ioan Scărarul adaugă: „Ascultați la mine! Pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca celui ce voiește să se pocăiască. Ascultați la mine, ascultați toți controlorii cei răi ai altora. Dacă-i adevărat, precum și este, că cu ce judecată veți judeca cu aceea veți fi judecați (Matei 7, 2), negreșit în cele ce vom cleveti pe aproapele, în acelea vom cădea fie [în cele] sufletești, fie [în cele] trupești, și altfel nu va fi”.

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.