24/07/2024

PS Ignatie, la Putna: „Niciodată nu pierdem, atunci când ne smerim! Când suntem aroganți, ne schimonosim, trăim propria noastră dezintegrare spirituală”

8 min read

La împlinirea a 520 de ani de la trecerea în veșnicie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a participat, alături de Preasfințitul Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, și de Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, la Mănăstirea Putna, la manifestările dedicate ctitorului și ocrotitorului așezământului monahal.
Cei trei ierarhi, înconjurați de un numeros sobor de preoți și diaconi, din care a făcut parte și arhim. Melchisedec Velnic, exarh al mănăstirilor și stareț al mănăstirii Putna, au oficiat Sfânta Liturghie la altarul de vară al ctitoriei voievodale amenajat în preajma turnului clopotniței.
Răspunsurile liturgice au fost date de Corala preoțească „Ștefan Nosievici” a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.
Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a evidențiat, din profilul duhovnicesc al Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, virtutea smereniei:
«Înaintea prăbușirii merge trufia și semeția înaintea căderii. Mai bine să fii smerit cu cei smeriți decât să împarți prada cu cei mândri» (Pildele lui Solomon 16, 18-19)
În iconomia lui Dumnezeu, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a trecut la cele veșnice în ziua de 2 iulie 1504, zi în care se face prăznuirea punerii în raclă a veșmântului Maicii Domnului în biserica din Vlaherne. Nu este o simplă coincidență.
În anii săi de domnie, Sfântul Ștefan cel Mare a dovedit că este un voievod smerit, având-o drept model pe Maica Domnului, cea care, dintre toate făpturile omenești, a dat dovadă de multă smerenie. Putem sesiza smerenia Maicii Domnului în faptul că nu are o biografie proprie, nu și-a scris memoriile, iar în Sfintele Evanghelii mențiunea numelui Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este făcută doar de câteva ori.
De ce? Pentru că Maica Domnului și-a identificat viața ei cu viața lui Hristos – nu mai trăia propria ei viață, ci viața lui Hristos. Așa se manifestă smerenia, care este expresia unei iubiri autentice și sincere.
De altfel, și noi, când iubim foarte mult pe cineva, avem capacitatea de a ne smeri. Oricâte greșeli ar face persoana care ne este foarte dragă, îi găsim circumstanțe atenuante. Nu vedem aceste greșeli ca fiind atât de grave, tocmai grație iubirii din inima noastră față de o asemenea persoană.
Maica Domnului a trăit pentru Hristos, identificându-se cu El, în tăcere deplină. Nu a căutat, nicio secundă, să se afirme pe sine însăși. Nu a căutat să se gândească cum va putea rămâne în memoria posterității. A trăit smerit, în tăcere și meditație pe marginea cuvintelor lui Hristos, așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca: „adâncea în inima ei cuvintele lui Hristos” – le măcina ca într-un teasc, ca să devină carnea și sângele ei.
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a trăit, și el, în smerenie. Avem câteva exemple, din care deducem smerenia voievodului. Ceea ce vă spun acum nu ține de o retorică, care se încadrează în cuvintele encomiastice, rostite pentru marii sfinți.
La modul real, cât se poate de concret, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a fost un om smerit. Această smerenie a sa a fost surprinsă și sintetizată în câteva versuri, de către marele poet Ioan Alexandru, poetul din Ardeal, închinate Mănăstirii Putna – mănăstirea dragă Voievodului Ștefan cel Mare, pe care o numea „împărătescu-mi lăcaș”:
„Ștefan e mare pentru că a fost smerit. / Pe cât de mic, se micșora întruna / De Dumnezeu să poată fi zărit / Una cu neamul pentru totdeauna.” (Testamentul lui Ștefan – poezie dedicată Părintelui Iachint Unciuleac).
Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care putem înțelege, în mod concret, smerenia:
Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) dintr-o marți, 10 ianuarie 1475, când voievodul i-a învins pe otomani, a fost una dintre cele mai mari victorii militare din domnia lui Ștefan cel Mare. În apropierea municipiului Vaslui este un edificiu, ridicat în memoria Domnitorului Sfânt Ștefan cel Mare.
În urma acestei victorii răsunătoare, de o mare importanță strategică pentru vremea respectivă, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – așa cum consemnează o cronică a primului istoric polonez – „a poruncit în toată țara, cu asprime, ca nimeni să nu-i atribuie lui această biruință, ci Domnului Dumnezeu Însuși”.
Câți dintre noi am avea această putere ca, în reușitele noastre – mici sau mari – sau în urma unei asemenea izbânzi, cu consecințe asupra Moldovei, să spunem ca Ștefan cel Mare?

Din nefericire, noi ne atribuim și izbânzile pe care nu le avem și care nu sunt ale noastre. Ne împăunăm, ne fardăm, și vrem să ne livrăm celor din jurul nostru într-un fel în care nu suntem.

În fața propriei noastre conștiințe, știm cât de mici suntem, știm că suntem locuiți de păcate, de slăbiciuni și neputințe. Cu toate acestea, am vrea să părem puternici, măreți, urcați pe niște socluri care nu ni se cuvin. Noi nu manifestăm smerenie, asemenea Voievodului sau, la modul desăvârșit, cum ne încredințează Maica Domnului.

Trăim, din păcate, într-o societate – căreia îi facem parte și nu i ne putem sustrage – mândră, arogantă, plină de atitudini semețe și de superioritate față de cei din jurul nostru. Foarte rar găsim oameni smeriți, înțelepți, care să nu vorbească despre ei înșiși, ci să pună totul în seama bunului Dumnezeu.

Noi ne întristăm când cineva nu ne laudă și când nu pune în evidență, în lumina reflectoarelor vieții publice, tot ceea ce Dumnezeu a așezat, cu atâta mărinimie și generozitate, în sufletul nostru.

Când cineva este ingrat, nerecunoscător, și se comportă inadecvat, noi ne năpustim asupra acelui om și ne cerem dreptul de a ni se mulțumi, dreptul ca cei cărora le-am făcut bine să ne fie recunoscători. O asemenea atitudine este una de mândrie și de foarte multă aroganță.

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, cel care a rânduit Domnul să plece în lumea veșniciei într-o zi de sărbătoare dedicată Maicii Domnului, a trăit în smerenie și nu și-a atribuit nicio biruință, ci pe toate le punea pe seama bunului Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul numește smerenia „învățătura gândită a lui Hristos, adunată în chip înțelegător în vistieria sufletului, fără ca să lase vreun cuvânt sunător, fals să se apropie de aceasta”. Este o definiție – am spune noi – atipică, legată de smerenie.

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și-a asumat învățătura lui Hristos, a fost smerit. Și-a asumat toate neputințele pe care le-a avut, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel – atunci când omul își recunoaște slăbiciunile și neputințele, este puternic, pentru că vine harul lui Dumnezeu.
Modelul pe care Biserica ni-l pune înainte, în această zi de sărbătoare închinată Voievodului Ștefan cel Mare, este smerenia – o virtute atât de greu de dobândit.
Suntem atât de falși, inclusiv atunci când am vrea ca cineva să ne considere smeriți. Câteodată suntem șmecheri – iertați-mi expresia, că nu e de predică. Când cineva ne laudă, spunem: „Nu e așa, nu sunt în felul acesta.”, când, de fapt, îndărătul acestor cuvinte pe care le rostim, este și dorința ca cel care apreciază anumite calități, să pluseze ceea ce spune, nicidecum să se oprească.
E așa de greu să ne smerim, mai ales atunci când suntem și conștienți de darurile pe care Dumnezeu ni le dăruiește.
Smerenia este arta de a fi la locul tău – nici mai sus – să te supraevaluezi, să crezi că ești cineva, iar toți ceilalți sunt niște sateliți care se perindă în jurul tău, nici mai jos – să te subestimezi, să intri într-o stare de deznădejde și de desconsiderare de sine.
Smerenia e un mare dar și o lucrare a lui Dumnezeu în viața omului. Este rodul unei prezențe vii a harului Său. Nu poți fi smerit, dacă nu Îl ai pe Dumnezeu în viața ta.
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare L-a avut pe Dumnezeu în viața sa.
Niciodată nu pierdem, atunci când ne smerim. Însă, întotdeauna ne vom schimonosi și vom trăi propria noastră dezintegrare spirituală, când ne mândrim, când suntem aroganți.
Este atât de greu de suportat un om arogant, plin de sine. E o mare povară să stai lângă un asemenea om.
De aceea o iubim pe Maica Domnului și pe Sfinți – pentru că ei s-au smerit și au trăi cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.”. Nu s-au afirmat pe ei înșiși, nu s-au pus în centru, ci L-au lăsat pe Hristos să fie centrul vieții lor. El să fie totul, iar viața și toate realizările lor le-au pus pe seama bunului Dumnezeu. Așa face un om smerit.
Pe omul smerit îl simți – e autentic, firesc, nu se mânie. Cu cât veți vedea un om mai mânios, cu atât este un indiciu că mândria locuiește în el. Cu cât este mai blând, așezat, liniștit, senin în apele sufletului său, avem un indiciu că este un om foarte smerit.
Oamenii smeriți sunt și foarte profunzi – exact ca apele mării care, atunci când sunt liniștite, sunt frumoase și noi putem plonja cu privirea și să ne desfătăm de frumusețile subacvatice. Când stăm în fața unei mări învolburate, în viforniță, nu mai este nimic frumos, dimpotrivă – ne este frică și ne îndepărtăm.
Sufletul marelui Voievod Ștefan a fost plin de smerenie. Și Bunul Dumnezeu l-a învrednicit să plece în lumea veșniciei în ziua de cinstire a Maicii Domnului – modelul de smerenie, prin excelență, pentru noi, oamenii, pentru că ea însăși a stat lângă Cel care este Smerenia ființială, Iisus Hristos.
Hristos nu S-a afirmat pe Sine Însuși, ci a căutat să împlinească voia Tatălui Ceresc. El Însuși, Domnul, dădea poruncă, atunci când făcea o minune, să nu spună la nimeni nimic. Câtă discreție!
Voievodul Ștefan cel Mare L-a avut și pe Domnul Hristos, și pe Maica Domnului, și a trăit în această discreție, de care avem nevoie cu toții.
Sărbătoarea sfântului voievod mușatin a adus împreună clerici și credincioși din Moldova din stânga și din dreapta Prutului și din nordul Bucovinei, din regiunea Cernăuți, la eveniment fiind prezenți și reprezentanți ai autorităților centrale, județene și locale.

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.