23/05/2024

Zicere de la PS Ignatie: „Avem dreptul să ne îndoim, chiar și atunci când este vorba de credinţă. Dacă este o îndoială sinceră, ne va duce la o credinţă foarte consolidată”

10 min read

Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la biserica „Sfântul Toma” din municipiul Huși.
Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Iulian Ștefan, alături de părinții parohi Iurie Leva și Marius Cătălin Antohi.
În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a făcut referire la îndoielile care pot apărea în privința credinței, și care, rezolvate, o pot consolida:
«Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25)
În viaţa de zi cu zi, orice fel de îndoială ni se pare că este o fatalitate. Avem nevoie de certitudini, pe baza cărora să avem confortul că trăim în siguranţă. În relaţiile dintre noi, orice fel de îndoială este un semn de deficienţă în ceea ce privește iubirea.
În lumea credinţei, a ne îndoi nu este neapărat greșit, ci poate fi o sursă de consolidare mai profundă în comuniunea noastră cu Dumnezeu.
Apostolul Toma a avut un curaj și o sinceritate debordante. Nu s-a sfiit să le spună colegilor săi de apostolat, în momentul în care aceștia au mărturisit că L-au văzut pe Domnul Înviat, că el nu crede, până nu va vedea o dovadă palpabilă, clară. Cu alte cuvinte, avea nevoie de o evidenţă, de ceva foarte clar, pentru ca el să se dumirească că, într-adevăr, este Domnul.
Nu numai Toma s-a îndoit de spusele femeilor mironosiţe – cele care s-au învrednicit primele să-L vadă pe Hristos Cel Înviat, Care le-a întâmpinat atât de frumos cu îndemnul: „Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi!”.
Sfântul Evanghelist Marcu (16, 14) consemnează că toţi apostolii s-au îndoit de mărturia și propovăduirea credinţei în învierea lui Hristos; s-au îndoit, mai degrabă, de ceea ce au văzut femeile mironosiţe: «La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat».
Este foarte interesant faptul că Domnul Hristos nu-l mustră pe Toma, pentru faptul că a îndrăznit să verbalizeze îndoiala sa, către colegii lui de apostolat, care L-au văzut, cu opt zile înainte, pe Domnul Înviat, Care le-a dăruit pe Însuși Duhul Sfânt. Dimpotrivă, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, nu-i reproșează absolut nimic.
Într-un fel, am putea spune că-i confirmă legitimitatea îndoielii lui Toma. Când se întâlnește, după opt zile, și când intră prin ușile încuiate în foișorul unde erau ascunși ucenicii, salutându-i cu un alt cuvânt minunat: „Pace vouă!”, Hristos îl cheamă pe Toma, spunându-i să aducă degetul său și să-I vadă mâinile și coasta Sa, să pună mâna lui în Trupul plin de răni acoperite de slava cea dumnezeiască.
În Evanghelie nu ni se mai spune dacă Toma a atins sau nu trupul înviat al lui Hristos, ci doar faptul că a exclamat – ca semn al spulberării îndoielii – „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.
Toma este numit, pe nedrept, „necredinciosul”, mai degrabă s-ar cuveni să-l numim „nelămuritul” sau „îndoitul”.
Pasajul care se citește întotdeauna în Duminica a doua după Marea Sărbătoare a Paștilor, Duminica Sfântului Toma, ne confirmă faptul că avem dreptul să ne îndoim, chiar și atunci când este vorba de credinţă. Dacă este o îndoială sinceră, ne va duce la o credinţă foarte consolidată.
Cei care nu au niciun fel de îndoială în materie de credinţă, s-ar putea să trăiască într-un confort al unei forme de ignoranţă. Omul, cu cât descoperă mai mult, cu atât se urzesc în mintea lui mai multe întrebări, care, la rându-le, izvodesc îndoieli, ajunge să aprofundeze credinţa.
Ştiinţa, căreia noi îi conferim un statut foarte important și aproape credem orbește în ea, se bazează pe îndoială. În felul acesta se naște inovaţia – într-un anume moment al istoriei, anumite teorii știinţifice au fost ulterior infirmate. Nu este cazul să fac un catalog al acestora.
Cei care sunteţi preocupaţi de evoluţia știinţei, pe toate planurile, veţi constata că ceea ce a fost susţinut într-un anume secol, ca fiind un adevăr imbatabil, ulterior, venind alţi oameni de știinţă, au făcut un pas înainte, infirmând ceea ce s-a spus de predecesori.
De aceea, un om de știinţă cinstit și foarte onest cu sine însuși și cu cercetarea pe care o întreprinde, va mărturisi întotdeauna că nu este foarte sigur de teoriile pe care le pune în mișcare și pe baza cărora își construiește întreaga cercetare. Rămâne ceva, o mică îndoială, care îl va ajuta să aprofundeze și mai mult cercetarea știinţifică.

În lumea credinţei, aș îndrăzni să numesc îndoiala „moașa credinţei” – așa cum s-a întâmplat cu Apostolul Toma.

Dumnezeu nu ne vrea instalaţi în certitudini, și să nu ne punem nicio întrebare.

Uitaţi-vă cât de minunaţi sunt copiii! Au o curiozitate extraordinară, de care noi ne bucurăm, pentru că, doar punând copiii întrebări, noi avem șansa extraordinară de a le pune la dispoziţie o educaţie. Când un copil ne întreabă ceva, suntem bucuroși că putem să-i împărtășim ceea ce credem noi că este folositor pentru el.

Copiii trăiesc din aceste întrebări. Multe dintre ele sunt expresii ale unor curiozităţi. Iar copiii sunt foarte încântaţi când află lucruri de la noi, cei mari.

Dumnezeu nu-l pedepsește pe omul care are dubii, pentru că El încurajează căutarea, care ne duce la aprofundarea credinţei.

Acel dicton, inventat mai ales de ateii militanţi, care au preluat această formulă fără să știe originea ei – „Crede și nu cerceta!” –, a fost rostit pentru prima dată de către unul din adversarii redutabili ai creștinismului, Celsus, cel cu care a intrat într-o polemică vehementă unul dintre Părinţii Bisericii noastre, Origen, în celebra sa carte, „Contra lui Celsus”.

Acesta a spus pentru prima dată, în secolul al III-lea, „Crede și nu cerceta”, ceea ce este o foarte mare eroare. Nu există nicăieri, în Sfânta Scriptură sau în textele patristice, un asemenea îndemn. Este ca și cum am fi îndemnaţi să fim ignoranţi și neștiutori.

Preasfinția Sa a arătat că lipsa întrebărilor în privința conținutului real al credinței, dă naștere la atitudini superstițioase și superficiale:

În lumea credinţei este nevoie să punem în mișcare și să însoţim credinţa noastră și cu raţiunea. Unde suspendăm raţiunea din credinţă, vom asista la bigotism, la fanatism și transformarea acesteia într-o magie.

Îmi veţi spune: „Poate că nu e chiar așa”. Chiar așa este, să știţi! Noi, slujitorii Bisericii, vedem acest lucru mai ales la anumite evenimente din viaţa omului. De exemplu, când se săvârșește Taina Sfântului Botez, întrebarea fundamentală a unora este: „Când trebuie să-i facem băiţa copilașului, să-l spălăm de mir?”, dar nu asta este esenţial.

Sau, când ne moare cineva, sunt foarte multe obiceiuri fără niciun fel de fundament biblic, care dau la o parte esenţa a ceea ce implică slujba respectivă. Puţini oameni sunt cei care au curajul să facă ca și Toma – când se săvârșește slujba de înmormântare (de prohodire), să se apropie de preot și să-l întrebe: „Părinte, dumneavoastră spuneţi că moartea a fost biruită de Hristos, Cel care a înviat. Atunci de ce mai mor oamenii? Uitaţi, aici, în faţa mea, este cineva care a murit. Nu vindeţi iluzii? Nu spuneţi minciuni?”. Mie mi-ar plăcea să vină un om și să mă întrebe așa ceva, iar nu să-mi spună câte găini trebuie să dea peste sicriu, câţi bani să pună în mâinile mortului, sau tot felul de alte obiceiuri care nu-și au rostul și care, într-un fel, ne îndepărtează de la esenţa a ceea ce înseamnă trăirea credinţei.

Câţi vin să întrebe, când se face un Botez: „Ce înseamnă botezul copilului? Care este semnificaţia lui?”. Sau, când spovedim, prima întrebare a credinciosului este: „Cât costă?”. Eu, vă spun sincer, m-aș simţi jignit, să mă întrebe cineva: „Cât costă?”, mai ales la Spovedanie, unde eu le-am cerut preoţilor din Episcopia Hușilor să nu ia niciodată bani. N-au ce căuta banii, când e vorba de suflet, în Taina Spovedaniei – te duci să te întâlnești cu Dumnezeu, iar mintea ta este preocupată de câţi bani să-i dai preotului. Dacă vrei să faci o danie și să ajuţi biserica, o poţi face altfel, când vii la Liturghie, sau în alte contexte, după inima și dorinţa ta, și este foarte bine acest lucru. Însă există locuri unde banii nu au ce căuta.

Omul ar trebui să întrebe preotul: „Cum să mă spovedesc mai bine? Ce ar trebui să fac, să simt iertarea lui Dumnezeu prin Taina Spovedaniei?”, iar nu întotdeauna, în orice context ne întâlnim cu preotul, prima întrebare să fie: „Cât costă?”. Sigur că este bine și să facem o danie, să ajutăm biserica, iar preotul, la rândul lui, să-i ajute pe cei sărmani și, așa cum spune Scriptura, „fiecare trăiește de acolo de unde muncește” – preotul muncește la Altar, de la Altar trebuie să trăiască.

Însă, o asemenea întrebare, n-ar trebui să fie prioritară. Prioritare ar trebui să fie întrebările de o altă natură, de unde să ne dăm seama că omul vrea să-și trăiască profund credinţa.

Dumnezeu nu se supără pe noi, când avem întrebări în materie de credinţă. Eu cred, mai degrabă, că este foarte bucuros.
De asemenea, Ierarhul Hușilor a arătat cum căutările proprii înrâuresc credința și îi dau profunzime:
Să nu aveţi încredere în oamenii care au numai certitudini. Sunt oameni superficiali, care nu caută profunzimea.
Vedeţi la ce experienţă minunată a ajuns Apostolul Toma, cel care, spre deosebire de ceilalţi colegi de apostolat, a avut curajul să spună: „Nu cred în ce spuneţi voi. Vreau să ating eu, cu mâna mea, să văd semnul cuielor și coasta străpunsă a lui Hristos”.
Ceea ce colegii lui de apostolat și femeile mironosiţe au încercat să-i transmită era doar un zvon, ceva extern, pentru el – n-a crezut, cum nici noi nu putem crede în zvonuri. Dar, când a avut experienţa întâlnirii cu Domnul, a spus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” – adică Hristos Cel Înviat nu este numai spusa celor din jurul meu, ci este și realitatea mea lăuntrică, prin care eu îmi consolidez credinţa în Cel Înviat, iar credinţa devine o certitudine. Însă nu e o certitudine plină de aroganţă.
Cu toţii am întâlnit oameni foarte aroganţi, cărora nu le putem spune nimic, pentru că ei consideră că știu absolut totul. Dar, cu cât omul crede că știe totul, de fapt – el nu-și dă seama – e un mare prost (mă iertați că folosesc un cuvânt care nu este potrivit pentru o predică). Este foarte greu să comunicăm cu un asemenea om. O dezbatere profundă se naște din foarte multe întrebări, și ajungem în punctul în care să ne bucurăm de strălucirea adevărului în viaţa noastră.
De aceea, eu cred că lumea credinţei este prima care legitimează, într-un fel, îndoiala, iar acest lucru s-a preluat și în cercetarea știinţifică. O raţiune fără credinţă duce la ateism și la agnosticism.
Hristos, în momentul în care îl invită pe Toma să pună mâna în coasta Sa și în semnul cuielor, îi spune doar un singur cuvânt, care, în traducerea noastră românească, sună în felul următor: „Nu fi necredincios, ci credincios”. Într-o traducere mai fidelă din limba greacă (limba sursă, în care s-a scris Noul Testament), sună mai în consonanţă cu faptul că Hristos nu l-a mustrat: „Nu deveni necredincios” – acel verb înseamnă a fi pe cale, a deveni.
Cu alte cuvinte, Domnul Hristos îi spune: „Atenţie că, de multe ori, îndoiala la care nu cauţi o soluţie și pe care nu o rezolvi, te poate duce în necredinţă, dacă nu ești un om smerit”. De aceea, Domnul îi dă acest îndemn: „Nu cumva să fii pe calea de a deveni necredincios, ci fi credincios!”.
Acesta ar fi îndemnul meu: Puneţi-vă cât mai multe întrebări, când este vorba de credinţă! Cereţi-I lui Dumnezeu și fiţi sincer cu El, pentru că El vă va da răspunsul, așa cum i-a dat și lui Toma răspunsul, și l-a făcut martorul unei experienţe pe care sigur nu a uitat-o!
În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Albert Mădălin Ifrim, pe seama Parohiei Fedești, Protopopiatul Huși.

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.