23/05/2024

Zicere de la PS Ignatie, în Joia Mare: „Sfânta Euharistie este iubirea lui Dumnezeu, dăruită nouă, oamenilor”

12 min read

Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia, la Catedrala Episcopală din Huși.
Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.
În cuvântul de învățătură Părintele Episcop Ignatie a afirmat că Sfânta Împărtășanie este iubirea lui Dumnezeu, dăruită nouă, oamenilor:
«Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni» (I Corinteni 11, 26)
Joia Mare a rămas în conștiinţa profundă a Bisericii ca fiind ziua în care Domnul Hristos, în chip tainic, ni Se dăruiește, celor care credem în El și L-am asumat în mod deplin ca fiind sensul vieţii noastre, sub chipul pâinii și al vinului, Trupul și Sângele Lui în mod real. De aceea, Joia Mare are o semnificaţie profundă pentru orice creștin.
În Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, noi nu facem un recurs la trecut sau ne aducem aminte doar de instituirea Tainei Sfintei Euharistii de către Hristos, la Cina Cea de Taină. Este mai mult decât atât; în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la Sfânta Euharistie, noi actualizăm, în mod real și deplin, ceea ce Hristos a săvârșit la Cina Cea de Taină.
Din nefericire, pierdem din vedere un aspect esenţial și atât de intim legat de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, și anume că aceasta este taina împărtășirii noastre, a credincioșilor, cu Trupul și Sângele lui Hristos. El Însuși ni S-a dăruit nouă, S-a jertfit pentru noi, tocmai pentru ca noi să devenim părtași Trupului și Sângelui Său.
Fără Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie nu-și vădește pe deplin sensul și întreaga semnificaţie. De altfel, cu toţii știm – atunci când avem ocazia să auzim rugăciunile Liturghiei rostite cu voce tare – că pe tot parcursul Liturghiei, noi suntem invitaţi să ne pregătim să-L primim pe Hristos Euharistic (Trupul și Sângele Său).
Acesta este, de fapt, rostul venirii noastre la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Nu venim doar ca să ne rugăm, sau ca să căutăm o anumită formă de comuniune cu Dumnezeu, vorbindu-I sau căutându-L să-L întâlnim. Venim la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie ca să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său.
Așa cum, pentru orice slujitor – diacon, preot sau episcop – este de neconceput să nu se împărtășească atunci când slujește la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la fel, ar trebui să aibă aceeași conștiinţă orice credincios care participă la aceasta. Noi avem un anume fel de a spune despre credincioși că participă la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, când, de fapt, aceștia sunt împreună slujitori cu preoţii.
Preotul și episcopul săvârșește slujirea în chip sacramental, ca expresie a hirotoniei, a primirii harului de a putea sluji, de a invoca Duhul Sfânt să vină peste pâinea și vinul de pe Altar, ca ele să fie transformate, în chip adevărat, în Trupul și Sângele lui Hristos.
Credincioșii, în virtutea harului Botezului, au devenit slujitori în Biserică, împreună cu preoţii. De aceea, cred că este o iluzie faptul de a crede că orice formă de împărtășire cu Hristos – prin cuvântul Său, prin rugăciune în Biserică – este ca un fel de substitut faţă de împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Este o eroare teologică.

Când spun acest lucru, nu am în vedere o perspectivă reducţionistă asupra vieţii Bisericii, pe care să o gândim în mod exclusiv ca raportare la Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Ci, mai degrabă, am în vedere faptul că nimic nu poate fi atât de deplin, în ceea ce privește comuniunea noastră cu Hristos, decât împărtășirea cu El, primirea Lui în viaţa noastră.

Ori de câte ori Îl primim pe Hristos în viaţa noastră, de fapt – așa cum ne spune Sfântul Vasile cel Mare – „vestim moartea Sa și mărturisim Învierea Sa”. Nu ni se spune, în textele Părinţilor Bisericii sau în textele liturgice, că ar fi o altă formă de a vesti moartea lui Hristos sau de a mărturisi Învierea Lui, decât împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos.

De aceea, orice formă de împărtășire de Hristos, este, desigur, legitimă, duhovnicește vorbind – în sensul că noi ne împărtășim de Hristos și prin cuvântul Evangheliei, și prin rugăciune, și prin faptele bune, și prin celelalte Taine ale Bisericii. Însă forma cea mai deplină, cea mai expresivă și profundă este împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Acest lucru îl subliniază atât Sfântul Evanghelist Luca, cât și Sfântul Apostol Pavel, care menţionează de două ori acest lucru: atunci când noi mâncăm Trupul lui Hristos și bem Sângele lui Hristos, o facem spre pomenirea morţii și Învierii Sale.

Hristos, răstignindu-Se, jertfindu-Se pe Cruce, dându-Şi Sângele Său cel preascump, pentru ca să ne răscumpere pe noi din tirania morţii și a păcatului, de fapt ne împărtășește iubirea Sa desăvârșită. Iar la iubire nu se poate răspunde decât numai cu iubire. Trupul și Sângele Său sunt expresia iubirii și jertfei Sale pentru noi.

Sfânta Euharistie este, de fapt, iubirea lui Dumnezeu, dăruită nouă, oamenilor. Nu putem face abstracţie de aceasta, dacă suntem creștini cu adevărat.

Ierarhul Hușilor a explicat, făcând recurs la istoria vechi testamentară, de ce Sfânta Euharistie este centrul vieții creștine:

Pentru a înţelege mai profund ce înseamnă Sfânta Împărtășanie (Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie), ca iubire a lui Dumnezeu pentru noi, să facem recurs la un eveniment din Vechiul Testament, pentru că Hristos, în viaţa Sa, a împlinit toate profeţiile Vechiului Testament, fiind desăvârșitorul acestora.

În capitolul 24 din Cartea Ieșirii ni se spune că Moise, după ce s-a urcat a doua oară pe Muntele Sinai, unde a primit din nou tablele legii, Dumnezeu i S-a înfăţișat, dându-i porunci precise despre cum să facă cortul mărturiei, ca un simbol al prezenţei Sale pe pământ.

În acest cort al legământului (al mărturiei) erau așezate trei lucruri, așa cum Dumnezeu i le-a împărtășit și i le-a dictat, la modul propriu, lui Moise. Cortul mărturiei trebuia să cuprindă chivotul legii, în care ulterior au fost adăpostite tablele legii, mana și toiagul lui Aaron. Al doilea obiect sacru care trebuia să fie adăpostit în acest cort al legământului (care era un fel de altar mobil), era menora – un sfeșnic mare din aur.

Iar al treilea obiect sfânt erau pâinile înfăţișării – într-o traducere mai fidelă faţă de textul ebraic: „pâinile prezenţei lui Dumnezeu”. Sunt acele pâini la care face referinţă Domnul Hristos, în momentul în care ucenicii au smuls, sâmbăta, cu mâinile lor spicele de grâu, le-au frecat în mâini și au mâncat, pentru că le era foame. Iar Hristos spune că, așa cum în vremea lui David au mâncat și cei care nu erau rânduiţi – pentru că pâinile înfăţișării (ale prezenţei Domnului) trebuiau consumate doar de către preoţi –, la fel și apostolii, n-au greșit cu nimic dacă au mâncat în zi de sâmbătă din boabele de grâu.

În vremea lui Hristos, conform prescripţiei mozaice, evreii aveau obligaţia să meargă de trei ori pe an în pelerinaj la Ierusalim. Pâinile înfăţișării erau scoase, iar mai marii preoţilor le arătau întregului popor, rostind următoarea formulă: „Priviţi iubirea lui Dumnezeu pentru voi!”. Aceste pâini erau iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. În Cartea Leviticului ni se spune că aceste pâini erau semnul legământului veșnic al lui Dumnezeu cu poporul evreu.

Toate acestea erau prefigurări ale Sfintei Împărtășanii. Şi mana era o preînchipuire a Sfintei Împărtășanii, așa cum ne încredinţează Hristos în capitolul 6 al Evangheliei de la Ioan. La fel, în Sfânta Liturghie, Euharistia este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, și suntem chemaţi să ne împărtășim din această iubire, să răspundem la iubirea Lui jertfelnică de pe Cruce tot cu iubire.

Preasfinția Sa a vorbit despre frecvența cu care ar trebui să se împărtășească creștinii:

Încă nu am ajuns la acea trăire profundă, să înţelegem că participarea noastră la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie este de fapt o slujire, care are drept punct de profunzime, de unire deplină cu Hristos, împărtășirea cu El (primirea Trupului și Sângelui Său în viaţa noastră).

Din păcate, noi ne-am obișnuit – și am încurajat acest lucru inclusiv noi, clericii – să ne împărtășim la 40 de zile. Nicăieri nu este rânduit acest lucru. Căutaţi în Canoanele Bisericii și nu veţi găsi acest lucru. Dimpotrivă, erau canonisiţi să se împărtășească la 40 de zile cei care erau hoţi și tâlhari sau aveau păcate foarte grele.

Cei care se spovedesc, se curăţesc (caută să facă ordine în sufletul lor), postesc posturile de peste an, se pot împărtăși mai des decât la 40 de zile. De fapt, la orice Liturghie participăm, ar trebui să ne împărtășim. Acest lucru este expresia tradiţiei Bisericii noastre.

Vă aduc în atenţie doar două mărturii ale Sfintei Tradiţii: Canonul 9 Apostolic ne spune că orice creștin care participă la Sfânta Liturghie, la ascultarea cuvintelor dumnezeiești, la rugăciune, și nu se împărtășește, este ca unul care săvârșește neorânduială (dezordine spirituală) – adică este un generator de neorânduială duhovnicească, neglijând Sfânta Împărtășanie.

A doua mărturie este de la Sfântul Ioan Gură de Aur, care le spunea creștinilor (contemporanilor) săi, că degeaba veneau să se împărtășească doar la sărbătorile mari. Unii creștini din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur credeau că dacă se împărtășesc de Paști este ceva foarte special și, în mod automat, în felul acesta sunt pregătiţi să-L primească pe Hristos.

Din nefericire, sunt foarte mulţi creștini, inclusiv în Biserica noastră Ortodoxă Română, care s-au lăsat captivi acestei mentalităţi, că este bine să se spovedească și să se împărtășească doar o dată, la Paști. Sigur că nu este un lucru de lepădat, însă este un lucru minimal, este mult prea puţin și, de fapt, trădează o anumită superficialitate în ceea ce privește raportarea faţă de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, care implică nu doar participarea credincioșilor, ci împreună slujirea în virtutea preoţiei universale, primite în Taina Botezului și a Mirungerii.
Sfântul Ioan Gură de Aur le spune următoarele lucruri, atât creștinilor din vremea lui, cât și nouă, celor de astăzi:
„Ar trebui, însă, așa precum v-am spus de multe ori și mai înainte, să nu ţinem seama de sărbătoare când avem să ne împărtășim, ci să ne curăţim cugetul, și atunci să ne apropiem de Sfânta Jertfă. Cel pângărit și necurat, nici în sărbători nu are dreptul să se împărtășească cu acest Trup sfânt și înfricoșător. Cel curat însă – iar curat nu înseamnă a fi sfânt –, cel care și-a șters bine, prin pocăinţă, păcatele, acela are dreptul, și în sărbători, și oricând – nu spune doar la 40 de zile sau doar la anumite sărbători – să se împărtășească cu Dumnezeieștile Taine. Acela merită să se bucure de darurile lui Dumnezeu”. Așa îi îndemna Sfântul Ioan Gură de Aur pe creștinii săi, și așa ne îndeamnă și pe noi, cei de astăzi.
În momentul în care noi vom avea conștiinţa că Sfânta Euharistie este iubirea lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, faţă de noi, oamenii, și că la această iubire trebuie să răspundem tot cu iubire, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Său, vom actualiza, în mod real, în viaţa noastră, moartea și Învierea Sa.
Diavolul lucrează întotdeauna în contrasens, atunci când este vorba de ceea ce vrea să ne spună Dumnezeu. În Cartea Facerii, lui Adam și Evei, protopărinţilor noștri, Dumnezeu le-a dat poruncă să nu mănânce din pomul cunoștinţei binelui și răului. Şarpele (vicleanul diavol) vine și le sugerează, convingându-i, că trebuie să mănânce din acest pom, să ignore sfatul și îndemnul lui Dumnezeu.
În Noul Testament, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, vine și ne spune: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor! Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru voi toţi, spre iertarea păcatelor.”.
Diavolul, viclean, vrând să intre în coliziune cu noi, vine și ne șoptește, convingându-ne de multe ori: „Nu te împărtăși, că nu ești vrednic! Fă-o, dacă poţi, doar la 40 de zile, sau numai o dată, la Paști, sau de patru ori pe an, în cele patru posturi de peste an. Fă-o atât, nu mai mult! Sau, dacă se poate, ignoră total”.
Observaţi cum ne ţine departe de Sfânta Euharistie, departe de împlinirea cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne spune explicit, că nu ţine de momentele sărbătorilor împărtășirea noastră cu Trupul și Sângele lui Hristos, ci de conștiinţa curată. Iar dacă ne-am spălat (curăţit) păcatele prin Spovedanie, prin pocăinţă continuă, același Părinte al Bisericii spune că ne putem împărtăși oricând, pentru a ne bucura de darurile lui Dumnezeu.
Prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, noi mărturisim, la modul foarte real, moartea Sa. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că, atunci când noi ne împărtășim, de fapt primim puterea de a muri ca Hristos, adică să avem conștiinţa că moartea nu este un obstacol, o piedică sau un zid de neescaladat, ci este doar o punte trecere înspre o altă perspectivă, înspre viaţa veșnică, pentru că ea a fost biruită, prin Învierea lui Hristos, iar nouă nu ne mai este frică de moarte.
Aproape toate stările de neliniște din sufletul omului sunt din cauza faptului că ne este frică de moarte – totul se reduce la frica de moarte. Orice fel de boală care se instalează în noi, indiferent de ce natură este – o boală trupească, psihică sau sufletească –, inculcă, în mod foarte perfid, o frică, dându-ne tot felul de stări, care ascund, de fapt, o frică profundă de moarte.
Aici este un mare paradox. Noi, creștini fiind, împărtășindu-ne atât de des, nu reușim să trăim cu adevărat profunzimea a ceea ce a însemnat moartea lui Hristos – să însemne la fel și pentru noi, adică să nu ne fie frică de moarte.
Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că noi, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, nu numai că primim iertarea de păcate și viaţa veșnică, dar primim și puterea de a nu ne fi frică de moarte:
„Astfel, Euharistia ne dă nu numai puterea de a muri păcatului și de a ne preda lui Dumnezeu, ci și de a primi moartea reală, atunci când va veni, așa cum a primit-o Hristos – ca un dar oferit Tatălui, fără nicio temere și nicio îndoială în privinţa existenţei noastre veșnice. Euharistia ne dă puterea de a muri atunci când va trebui, nu numai întru asemănarea morţii lui Hristos, ci în mod real, ca și El, având lucrătoare în noi arvuna vieţii veșnice la care vom trece. Uniţi cu Hristos în Euharistie, nu ne mai temem de moarte, căci purtăm în noi Trupul lui Hristos cel înviat, ca leacul sau doctoria nemuririi sau nestricăciunii eterne, cum numesc Părinţii Euharistia”.

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.