18/05/2024

“Ancheta”, lucrarea pentru care jandarmul Vlad poiana a fost premiat

11 min read

Din drum clădirea postului comunal de poliție părea părăsită. Ușa cu vopseaua gri scorojită era, e-adevărat, deschisă, dar deschisă a pustiu parcă. Scârțâia scurt și la intervale inegale după cum cădea în calea vreunui curent de aer. Un rest de perdea-obstacol pentru muște se umfla și el solidar și în sincron cu ușa. Praful drumului ultragiind spațiul cazon al reprezentanților internelor în teritoriu, bolta de viță din față, umbrind tot ansamblul, și liniștea nefirească întăreau senzația nelocuitului. Și totuși…
În încăperea de pe mâna dreapta, cum intri, de după o masă lungă pusă de-a curmezișul ei și care îi împărțea spațiul oarecum în două părți egale, agentul șef principal Dumitru Sanie, șeful de post, patrona absent tihna mută a celor ce populau locul. Și erau câțiva!
În spatele său mustăcea în picioare un tânăr agent de poliție, Remus Chingă. Își țuguia buzele întruna, mișcându-le stânga sau dreapta cu ochii mai mult pe geam. Frământa cu mâinile ceva prin buzunare, se ridica pe vârfuri, se lăsa pe călcâie, îndoia abia perceptibil genunchii. Se vedea nerăbdarea pe el. Ar fi zis sau ar fi făcut ceva, de trecere de timp, dar tăcerea seniorală a șefului impunea inactivitate totală.
În fața lor, pe două scaune așezate oblic către masă, ședeau doi bărbați. Aveau mine preocupate de oameni cu griji. Cel din stânga, Ion Lepădat, lăutar de meserie, bătea pe genunchi darabana cu degetele unei mâini. Poate ritmul unei melodii, poate doar de trecere de vreme. Celălalt, Luca Ștef, sătean cu oarecare stare de pe urma unui tractor pe care-l gestiona, fixase coatele pe genunchi și își ținea mâinile împreunate ca de rugăciune. Nu se ruga. Ofta din când în când, la fel ca și vecinul său de altfel. Alternativ o făceau.
Între ei, în picioare, doi băiețandri de vreo paisprezece sau cincisprezece ani. Îmbrăcați curățel amândoi se frământau de pe un picior pe altul cu mâinile atârnându-le a cumințenie pe lângă corp și cu ochii în pământ. Evitau astfel să întâlnească privirile pe care, din când în când, bărbații din cameră le aruncau către ei și care arătau diferit: rău prevestitoare la Luca, îngăduitoare la Ion, ironică la tânărul agent. Șeful de post nu-i privea de loc. Chiar de își rotea capul privirea sa părea a trece prin cei doi plozi, prin părinții lor, prin peretele opus, gard etc. Lăsa impresia că nu privește și nu îl privește nimic din această cameră. El era acolo doar pentru a respira.
Deodată agentul Chingă își opri bâțâiala. Se ridică pe vârfuri ceva mai mult decât o făcuse în joacă până acum și privi atent afară prin geamul prăfuit. Miji ochii să zărească mai bine.

  • Gata, șefule, a ajuns! sparse el tăcerea. Vine-acum moș Vasile.
    Cel apelat își schimbă brusc atitudinea. Își revizui urgent poziția în scaun, se trase mai lângă masă și păru că atunci pricepe și că cei din față sunt și de față și că așteaptă ceva.
  • Așa. Hai că rezolvăm repejor. Să ajungă nea Vasile aici și vedem noi ce se alege.
    Privind apoi anume către cei doi copii:
  • De voi adică ce se alege! Hmmm… De n-aș mai fi văzut eu artiști ca voi. Da’ vă găsim noi dirijor dacă trebuie.
    Părinții oftară din nou, simultan acum. Apoi se ridicară oarecum în scaune căci de pe hol se auzi o bătaie hotărâtă în ușă.
  • Intră, nea Vasile, hai! răspunse Sanie semnalului sonor.
    Apoi, când în ușă își făcu apariția un bătrân încă drept, cu pălăria într-o mână iar în cealaltă cu un baston pe care-l purta mai mult ca semn al vârstei înaintate decât al neputinței fizice, șeful de post se ridică în picioare pentru a primi musafirul.
  • Bună ziua! își făcu intrarea noul venit.
  • Bună ziua, nea Vasile! răspunse mai tare ca toți polițistul, în timp ce toți ceilalți mormăiră fiecare o replică la salut. Ia și stai matale colea, pe scaunul ăla de la geam. Dă oleacă pe el cu pălăria că poate o fi praf, că intră și-n… alte alea, că era să zic acum cuvânt prost de față cu copiii ăștia.
  • Că n-or ști sau le-o fi rușine, replică bătrânul. Știu și știu mult mai multe și mai deochiate, iar de rușine, ce să mai spun eu ceva, nu știu ce-i aia și pace. Vă uitați la ei că-s ciocleje mute acum aici, continuă arătând cu degetul către băieți, dar ce le poate lor pielea… Ăhă, aracan de mine, oleacă stați.
    Bătu aerul cu pălăria pe deasupra scaunului indicat pentru a-l curăța de praf. Se așeză apoi icnind, puse pălăria pe genunchi, sprijini bastonul de perete în spatele său și oftă adânc. Păru că-l vede atunci și pe Remus în spatele șefului său, revenit și el în scaun acum, și clătină capul a salut personal. Mulțumit de toate câte făcuse, își declară satisfacția:
  • Așaaa…
  • Nea Vasile, preluă din zbor Sanie, eu le-am cam explicat oamenilor ăștia, Ion și Luca, ce și cum, de ce i-am chemat eu aici. Eu nu le-am zis de-a fir a păr tot ce mi-ai spus, dar în mare oamenii au priceput cam cum stă treaba. Mă rog, cred eu asta. Acum, dacă-i venit și matale, ar fi bine, zic, să le spui și lor mai în amănunt, să nu-i aud că una, că alta.
  • Ce s-auzi, dom’ șef, e de auzit ceva? interveni mâhnit Luca. Eu te cred. Că am mai auzit eu una alta de ăsta al meu, da’ n-am avut timp să verific. S-o verificat acum. Și tot cu ăsta al lui Ion. De-acum… o vedea el, lasă! Am treabă de nu mă văd și eu stau aici pentru drăciile lui.
  • Eu tot cred că ar trebui să-l ascultați pe nea Vasile, insistă șeful postului. Ion se cam uita cruciș, poate se lămurește mai bine acum.
  • Nu cruciș, dom’ șef, de ce cruciș?! Da parcă e prea mult ce ziceai dumneata! interveni prompt lăutarul.
  • Mult?! se interesă oarecum vesel bătrânul. Să îți zic eu Ioane ce și cum și apoi îi vedea dacă e mult sau nu.
  • Ia zi, nea Vasile, îi dădu acum cuvântul în mod oficial Sanie. Spune cum a fost.
  • Păi cum a fost, a fost așa. Alaltăieri eram la cireși, în livada de pe Coasta Buții, unde am eu acolo pomăt. O venit plozii ăștia că să-i las să mănânce. Mă, zic, nu vă las acum că nu-s coapte și le stricați degeaba. Mai așteptați vreo trei, patru zile, o săptămână, și veniți atunci și vă las. Veniți cu nepoții, cu ai lui Jan al meu, și vă luați și acasă. Ei că să-i las, eu că nu, mă rog, tot așa. Dac-au văzut ei că nu mă las au plecat. Așa au zis ei, că se duc, că numai ce mă trezesc eu după ce m-am mai foit pe acolo cu ei în copaci. Mă, strig, mama voastră!, ce căutați acolo? Cum ne-a fost vorba? Care vorbă? mă îngână ei, aista al lui Ion de fapt. Cum mă care, gura cui știu eu!, și mă dau spre ei. Ei fug mai la deal în altul. Eu după ei. Mă rog, ne-am tot foit ca ăla, Ion Creangă, prin livadă până când nu știu cum le-am zis eu ceva, că n-au ce băga în gură de vin la furat, sau așa ceva, că au început ei să-mi bage în gură. De toate! Și m-au hrănit Ioane, și m-au hrănit Luca, și m-au hrănit dom’ șef, de n-a mâncat neam de neamul meu atâta rahat și alte alea cât mi-au menit ei. Da’, ai dracului, le ziceau deochiate că, de n-aș fi fost foc de nervos aș fi râs. Una să vă zic, de la ăsta al lui Luca: cică să mănânc chisăliță de cireșe goldane cu marmeladă de rahat de urs polar! Că face bine la stomac. Na! Să-l bați sau să râzi? De ce urs polar, ghiaure, ăsta de la noi nu răhățește? Sau nu face bine la stomac?
    Cel întrebat nu răspunse, privea mut în pământ. Taică-său, roșu tot, își plesnea coapsele nervos și rușinat. Șeful de post își sprijinea, pasămite, barba în cot. În fapt încerca să mascheze un început de veselie. În spatele său Remus băgase capul într-un fișet metalic tot cu același scop.
  • Istalalt le amesteca, când pe limba lor, când pe românește, dar tot din astea ochioase, că eu, Ioane, cunosc prostiile voastre toate, mă știi că doar între voi am stat până acum, încoace, când s-a stricat CAP-ul și le-am învățat. Și câte și mai câte scorneau!
    Ion nu reacționă nicicum. Continua exercițiul de digitație început încă de la venirea în post. Doar că acum cu ochii plecați, semn că jena îl atinsese și pe el.
  • Cam asta a fost. Să fi ținut jumătate de oră treaba, nu mai mult, dar mi-ajunge pe cât mai am de trăit. Acu’ faceți ce-ți crede, eu mă cam duc. La livadă merg și acum, că au prins a se coace bine goldanele și tre’ să fiu acolo.
    Se ridică anevoie. Ion se oferi să-l ajute, bâiguind în același timp niște scuze. Bătrânul dădu a lehamite din mână, oprindu-i și elanul lui Luca ce apucă să spună doar atât:
  • Nea Vasile, eu …
  • Nu sunteți doar voi de vină. Copiii nu mai sunt ce-au fost. Mda, nu mai sunt. Ziua bună!
    Când să iasă pe ușă, se opri în prag și rosti ca pentru sine, dar îndeajuns de tare să audă toți:
  • Unde păcatele oi găsi rahat de urs polar acum, că se trec goldanele acuși și n-am cu ce face marmeladă. Îhî, nu-i cu ce.
    Șefului de post îi păru că umerii moșului au un tremur vesel. Surâse și el. Se întoarse apoi către cei prezenți.
  • Acum să ne lămurim, că trece timpul. Nu trebuie să vă mai spun eu că ce-au făcut ăștia nu-i de ici de colo. Să te iei așa de-un om bătrân?
  • Dom’ șef, răbufni Luca, fă ce-i face și gata! M-a făcut ăsta de toată bafta în sat. Cum crezi dumneata, așa faci. Eu ce să zic împotrivă?
  • Păi o metodă ar fi asta, spuse cam cu băgare de seamă polițistul, trăgând de sub un maldăr de hârtii un baston din cauciuc, scurt, subțirel și mlădios, ce zăcuse mascat acolo. Bagheta de dirijor!
    Împricinaților le trecu un fior rece pe șira spinării.
  • Ba, să trăiți, dom’ șef, asta nu! sări Ion. Nu bateți copilul! Găsim noi ceva, facem cumva, da’ nu asta. Copilul e copil. Cum să meargă bătut acasă? Și cu mine de față! Aici nu-i loc de întors.
  • Ioane, eu n-am zis nimic. Am prezentat o variantă. Eu n-am timp de plângeri de-ale voastre. Nu ai zis, nu rămâne.
    În acest timp Luca se ridicase în picioare. Împinse scaunul spre perete.
  • Dom’ șef, mi-e că dacă mă apuc eu de el iese mai rău, că mi-a crăpat obrazul de rușine. Așa că eu plec. Dumneata fă ce-i de făcut, dar ia seama, dacă vine acasă și încă îi încap mâinile în buzunar, apoi abia atunci mă supăr! Paștele lui de copil! Să-i dai și pentru țigări, că mi-a zis mă-sa că și fumează! O ajunge el acasă singur. Bună ziua!
    Și zicând astea ieși negru de furie din cameră și apoi din clădire. După el ieși și Remus, la fumat sau așa, aiurea. În urmă tăcere rece.
  • Cealaltă metodă, reluă deodată șeful de post discuția de unde o lăsase mai devreme, ar fi asta, Ioane.
    Și îi flutură prin față o cărticică.
  • Ia uite ce zice la lege, 61 per 91. Să vedem, așa … articolul 3, punctul parcă ăsta … 33, zice că nesupravegherea minorilor de până la 16 ani care fac prostii se pedepsește. Mai jos zice și cum. Ne uităm. Articolul 4 … se sancționează după cum urmează, cu amendă de la, nu contează de la cât, la 500 lei. Cinci milioane, Ioane! Atât te costă afacerea.
    Pe măsură ce polițistul tot căuta și citea din lege, Ion părea tot mai interesat și se ridica ușor din scaun către masă, parcă pentru a se ocupa personal de stabilirea termenilor de sancționare. Când află rezultatul se prăbuși la loc deznădăjduit.
  • Cât, dom’ șef? Cinci? Păi îs trei alocații, șefule! De unde atâția bani?
  • Ioane, cum spuneai mai devreme, nu-i loc de întors. Așa zice legea. Atâta zice, atâta scriu și eu.
    Se întoarse și luă din fișet un fel de carnet. Tot de acolo luă și un pix. Ion urmărea îngrijorat, cu ochi mari, acțiunile polițistului. Când acesta părea că vrea să se apuce de scris, țâșni de pe scaun.
  • Stai, stai așa dom’ șef, că dacă nu-i căruța mare găsim oleacă de loc de întors.
    Apoi, întorcându-se către propriul copil:
  • Mariane, tată, mă duc și eu acasă. Te-așteaptă tata cu apă rece, vezi și tu cum vii.
    Și către polițist:
  • Pentru țigări nu, că nu fumează.
    Fără să salute, pentru a nu prelungi șederea și a-i da timp de replică lui Sanie, ieși afară. La poartă dădu de ajutorul șefului de post. Încercă obținerea unei minime concesii din partea acestuia:
  • Poate la Marian dă mai cu milă, că Marian n-a zis de urs!

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.