Tue. Nov 30th, 2021

Zicere de la PS Ignatie: „Cea mai mare bucurie a unui om este atunci când ceilalți se raportează la el fără prejudecăți, fără preconcepții”

10 min read

Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în biserica „Sfântul Toma” din municipiul Huși. Cu acest prilej, Preasfinția Sa i-a instalat pe noii parohi ai credincioșilor din această parte a orașului.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri de la Centrul Eparhial Huși.
În omilia rostită după citirea Pildei samarineanului milostiv, Ierarhul Hușilor a afirmat că este bine să ne raportăm la cei din jur fără prejudecăți:
«Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea» (Luca 10, 36-37)
Cea mai mare bucurie a unui om este atunci când ceilalți se raportează la el fără prejudecăți, fără preconcepții.
De fapt, dragostea desăvârșită înseamnă să căutăm să-l vedem pe om exact așa cum este el, cu carențele și calitățile pe care le posedă.
Din păcate, noi nu reușim să ne comportăm în felul acesta, ci suntem tributari (captivi) ideilor pe care le „măcinăm” în capul nostru, despre cei din jurul nostru. Aceste idei se transformă în prejudecăți (preconcepții) și nu ne lasă să avem un acces nemijlocit la ceea ce înseamnă structura sufletească reală a unui om. Acest lucru vrea să ni-l transmită Hristos în Parabola samarineanului milostiv.

Un învățător de Lege, care cunoștea foarte bine rânduielile statornicite de Dumnezeu, se apropie de Iisus și Îl întreabă, cu gând viclean, cu intenția de a-L prinde într-o capcană: «Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?».

Cu alte cuvinte, acest învățător de Lege ar fi vrut să spună că doar cei care se înscriu în acest raport dintre moștenit și moștenitor, doar cei care au acest drept, pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

În această logică era gândită relația omului cu Dumnezeu – cineva moștenea cele ale Împărăției lui Dumnezeu, doar dacă făcea parte dintre cei aleși; ceilalți erau considerați oameni nevrednici, care nu meritau să li se acorde niciun fel de atenție.

Hristos îi răspunde acestui învățător de Lege, provocându-l, cu o întrebare: «Tu, care cunoști foarte bine Legea Vechiului Testament, cum o interpretezi? Cum crezi tu că poți să moștenești viața veșnică?».

Acesta Îi dă răspunsul, făcând trimitere la una dintre poruncile lui Dumnezeu, care i-au fost descoperite lui Moise pe Muntele Sinai: «să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Cu alte cuvinte – dăruiește-te aproapelui tău din toată inima ta, cu toată vârtutea ta, din toată puterea ta, din tot sufletul tău, cu întreaga ta ființă.

Dacă acest învățător de Lege și-a propus cu adevărat să-L prindă în capcană pe Hristos, nu se lasă bătut cu așa multă ușurință, ci continuă, întrebându-L: «Cine este aproapele meu?».

Răspunsul la această întrebare este Parabola samarineanului milostiv, a celui care și-a manifestat dragostea și atenția față de cineva care era fără identitate, fără biografie, fără haine, un om despre care nu se putea spune decât că era în suferință și mai avea câteva clipe de trăit. Asupra unui asemenea om se apleacă samarineanul milostiv.

Ceilalți doi (preotul și levitul) aveau, poate, prejudecăți – nu știm. Hristos nu-i acuză, nu le reproșează că nu și-au făcut vreme să zăbovească asupra unui om care era la marginea drumului, tâlhărit, căruia i se furaseră hainele (probabil era un om sărac și, neavând ce să i se ia de pe el, i-au fost luate hainele).

Părintele Episcop Ignatie a arătat că Domnul Hristos ne spune că aproapele nostru este cel care are nevoie de dragostea noastră:

Exegeții, care s-au oprit asupra acestei parabole, spun că în vremea Mântuitorului erau oameni săraci, care nu aveau haine de schimb, iar acest drum – de la Ierusalim la Ierihon – era foarte periculos de parcurs. În mentalitatea vremii respective, era cunoscut faptul că cine mergea pe acest drum și nu-l ocolea, era negreșit tâlhărit, bătut și batjocorit de hoți.

Prin urmare, cei care l-au tâlhărit și l-au bătut (în limba greacă, sensul este: „l-au stâlcit în bătaie”) erau amărâți, nu aveau haine de schimb, de aceea i-au furat hainele acestui om, bătându-l până în punctul în care nu mai avea mult și trecea în lumea de dincolo.

Prin această parabolă, Hristos vrea să le spună evreilor, că „aproapele” este oricine are nevoie de dragostea noastră.

Nu contează etnia, religia, mentalitatea sau ideologia pe care o are omul aflat în suferință – căruia noi trebuie să-i arătăm partea noastră de umanitate, să ne aplecăm asupra lui, lăsând la o parte toate prejudecățile și preconcepțiile. Acestea nu fac altceva decât să ne anestezieze, să «pulverizeze» dramul de iubire, transformându-ne în oameni indiferenți, preocupați mai mult de problemele personale și de propriile interese, decât să dăm o mână de ajutor cuiva care are nevoie stringentă.

Prin urmare, Parabola samarineanului milostiv ne spune că noi putem moșteni viața veșnică, dacă suntem oameni cu cei care sunt în suferință, fizică sau sufletească.

Cea mai mare nevoie de dragoste și de atenție o au cei care suferă din punct de vedere sufletește, chiar dacă fizic (biologic) arată integri, fără niciun fel de deficiență.

Aceștia pot fi cu sufletul aproape de moarte, pot simți că se sufocă, pentru că și-au pierdut sensul vieții și nu mai au resursele necesare pentru a merge mai departe, nu mai pot înțelege atitudinea celor din jur.

Preasfinția Sa a arătat că sursa indiferenței și a lipsei de umanitate este patima iubirii de sine:

Din nefericire, nu mai întâlnim decât puțini samarineni milostivi. Sunt mult mai mulți cei care se comportă precum preotul sau levitul din Evanghelie.

Ne pierdem partea de umanitate, jignim cu foarte mare ușurință, aruncăm invective, crezând că deținem adevărul și că dreptatea este întotdeauna de partea noastră.

Nu este nevoie să depunem un efort consistent, ca să ajungem la această concluzie (fără a fi neapărat pesimiști): oriunde ne-am uita în această lume – în casă, în familie, la locul de muncă, în dezbaterile televizate, în discuțiile din mediul online – aproape toți ne pierdem partea de umanitate.

Ne dezumanizăm, ne degradăm, nu ne mai mișcă absolut nimic. Rămânem cu concepțiile noastre despre un om, nu facem niciun efort ca să-l cunoaștem, să intrăm în adâncul inimii sale, în mintea sa, pentru a vedea ce simte și ce gândește acela.

El poate să fie într-o înșelare enormă, însă dacă nu-l ascultăm, nu vom avea niciodată ocazia să-l ajutăm, ci îl vom lăsa în eroarea și în iluzia lui, iar noi vom rămâne cu prejudecățile noastre.

Prejudecățile ne transformă în fiare, unii față de alții.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, într-unul din textele sale din Filocalie : «umanitatea s-a transformat, și oamenii au devenit ca niște reptile – se sfâșie unul pe celălalt, din pricina unui singur păcat – iubirea de sine (filaftia)».

Iubirea de sine înseamnă a ne concentra numai pe noi înșine, crezând că numai noi avem dreptate; nu mai contează suferința celuilalt, pe care o vedem așa cum au văzut-o și cei care au trecut pe lângă acel sărman, care era la marginea drumului. Suferința aceluia era vizibilă în carnea rănită a trupului său; în respirația lui se vedea că era pe moarte.

Totodată, Ierarhul Hușilor i-a îndemnat pe cei prezenți să nu îi considere pe cei aflați în suferință drept cauze pierdute, și astfel să îi ignore în durerea și neputința lor:

Nici preotul, nici levitul, nu s-au interesat de acea suferință, pentru că erau prea centrați pe cele ale lor, probabil cu părerile lor. Sunt unii care încearcă să găsească o explicație pentru faptul că acești doi oameni ai Legii (preotul și levitul) l-au ignorat pe cel de la marginea drumului.

Unii au spus că, probabil, nu au vrut să se atingă de el, pentru că era ca un cadavru, iar în mentalitatea iudaică, un preot (mai puțin levitul) nu avea voie să se atingă de un mort, pentru că se considera că se spurcă. Explicația aceasta pare neconcludentă, pentru că cei doi coborau de la Ierusalim (de la templu) și mergeau înspre Ierihon (simbolul păcatului, al decadenței), prin urmare, dacă s-ar fi spurcat, aveau vreme să facă ritualul spălării. Pentru ei, acel om, chiar dacă mai avea un firicel de respirație, era ca un cadavru.

Nu cumva și noi îi considerăm pe cei pe care îi vedem în suferință, ca pe niște cadavre, ca pe niște oameni morți, cărora nu mai merită să le acordăm niciun fel de atenție?

Spre deosebire de un medic (care ne dă un prim ajutor – încearcă să ne resusciteze, face tot ce îi stă în putință, dar în momentul când ajunge la concluzia că este prea târziu, se retrage, pentru că nu mai are ce să facă) care își face treaba, poate că noi nici nu ne gândim să resuscităm sufletește pe cineva, ci îl considerăm, din oficiu, mort, și nu ne sensibilizează cu nimic suferința acelui om.

Nu întâmplător, Parabola samarineanului milostiv este așezată spre a fi citită la începutul Postului Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Hristos este, prin excelență, Samarineanul nostru milostiv, al umanității.

El a venit de dragul nostru, văzându-ne suferința, văzând că, prin păcat, abia mai respirăm spiritual (suntem degradați din punct de vedere spiritual).

Hristos Și-a asumat, integral, firea umană, cu toate cele ale ei, exceptând păcatul, chiar dacă știa că umanitatea pe care El și-o asumă, va fi cea care Îl va răstigni, Îl va batjocori, Îl va calomnia și Îl va disprețui cu o ușurință de nedescris, fără să o intereseze că este Cineva care Se răstignește pe cruce.

Nici Apostolii nu au simțit durerea Mântuitorului, chiar dacă El le-a împărtășit-o. Le-a spus, în Grădina Ghetsimani, că sufletul Lui are o durere ca de moarte, cu toate acestea, ei au dormit, nu i-a interesat în niciun fel ceea ce trăia Hristos – durerea experienței Lui din Grădina Ghetsimani.
Această Parabolă este citită ca să nu cădem în pesimism – avem, totuși, un Samarinean prin excelență – Iisus Hristos, Cel care Se apleacă asupra suferinței și durerii fiecărui om. El știe ce trăiește fiecare dintre noi, atunci când ne simțim «mototoliți», desființați ca oameni.
Nu ar trebui să ne punem încrederea în niciun om, pentru că toți ne vor înșela, la un moment dat.
Inspirat de Dumnezeu, Psalmistul spune: «netrebnic este omul care se încrede în alt om». Să ne încredem în Dumnezeu, pentru că El este singurul Care ne iubește.
Oricât ar fi oamenii de deosebiți, dragostea lor se poate diminua. Fiecare dintre noi avem oameni pe care ne bazăm și pe care îi iubim, și despre care ne place să credem că niciodată nu ne vor trăda. Dacă în inima noastră este dragoste adevărată, chiar dacă cel de lângă noi ne va trăda, noi vom rămâne, ca Hristos, neclintiți în dragostea noastră.
În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Iurie Leva, administrator în cadrul Centrului Eparhial Huși, și l-a instalat ca paroh al Parohiei „Sfântul Apostol Toma și Sfântul Apostol Andrei”. De asemenea, Preasfinția Sa l-a instalat pe părintele protopop Marius Cătălin Antohi ca paroh al Parohiei „Sfântul Apostol Toma”. Amândurora, Ierarhul Hușilor le-a înmânat Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii, îndemnându-i să continue și să sporească lucrarea duhovnicească și edilitară în parohiile încredințate.
Cu prilejul acestei vizite arhierești, Părintele Episcop Ignatie i-a mulțumit fostului paroh de la „Sfântul Apostol Toma”, părintele Marcel Miron, pentru întreaga activitate pastorală, desfășurată pe parcursul a peste 40 de ani.
În semn de prețuire, Preasfinția Sa i-a oferit crucea eparhială și Diploma de excelență „Episcop Iacov Antonovici” a Episcopiei Hușilor – act de cinstire oferit celor care se remarcă în activitățile culturale. Părintele Marcel Miron este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Iași, și autor a numeroase volume de poezii, premiate de acest for cultural.
Totodată, Preasfințitul Ignatie i-a oferit doamnei preotese Sorina Miron Distincția de vrednicie „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” a Episcopiei Hușilor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes and modify by Boghiu Marius.