Tue. Nov 30th, 2021

Zicere de la PS Ignatie: „Să ne trăim credința autentic. Aceasta nu are nevoie de spectacol și stridență!”

7 min read

Duminică, 7 noiembrie, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală din Huși.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier administrativ Eduard Irimiea, părintele inspector eparhial Dragoș Trofin și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.
În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor s-a oprit asupra vindecării femeii bolnave de doisprezece ani, vorbind despre atitudinea acesteia față de Domnul Hristos:
«Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?» (Luca 8, 44-45)
Pasajul evanghelic ne vorbește despre două minuni pe care le-a săvârșit Domnul Hristos, o minune cu o femeie bolnavă de hemoragie și una cu fiica mai marelui sinagogii din Capernaum, pe care a readus-o din moarte la viață.
Oamenii erau însetați să Îl întâlnească pe Hristos. Se hrăneau cu cuvintele pe care El le rostea. Îl urmau oriunde Acesta propovăduia cuvântul Împărăției lui Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Luca menționează că Hristos, când S-a întors în Capernaum, era îmbulzit de oameni, toți voiau să se întâlnească cu El, să se hrănească din energia și puterea cuvintelor pe care le rostea.
Într-un asemenea context, o femeie de o discreție extraordinară se gândește în sinea ei: „îmi este suficient dacă mă voi atinge de poala hainei Celui care mă poate vindeca, Care poate pune capăt suferinței mele. Voi trece pe lângă El, și am nădejde că Hristos, Doctorul și Vindecătorul, va aduce izbăvire în viața mea”. Ceea ce s-a și întâmplat!
Atitudinea acestei femei este una de luat aminte. Ar fi putut să intre în dialog cu Hristos, rugându-L să o vindece de această boală de care nu mai putea să scape. Cheltuise foarte mulți bani pe la doctori, dar nu găsise leac pentru suferința ei.
Nu a avut curajul de a vorbi cu Hristos poate și pentru un anume sentiment de rușine. Nu ar fi vrut ca boala ei să fie deconspirată în fața celor prezenți.
Însă nu doar acest sentiment de sfială a determinat-o pe femeie să nu Îl abordeze în mod direct pe Hristos, așa cum au făcut-o atâția suferinzi, care au avut curajul să Îi ceară lui Hristos să îi vindece. Aceia erau conștienți că nu puteau să rateze o întâlnire cu Mântuitorul. Țara Sfântă vuia de minunile, vindecările și bucuria pe care o aducea în sufletele celor care Îl ascultau.
Una dintre virtuțile acestei femei a fost discreția – o virtute care ne lipsește nouă, celor care trăim într-un veac în care totul trebuie scos la iveală și împărtășit cu stridență, emfază și mândrie.
Pe lângă credința puternică pe care a avut-o această femeie – avea convingerea interioară că numai atingându-se de poala hainei Domnului Hristos va primi vindecare -, ea era brăzdată și de sentimentul discreției.
Părintele Episcop Ignatie a afirmat că discreția este semnul unei credințe autentice:
Un om profund credincios nu poate fi decât numai discret în relația sa cu Dumnezeu.
Cel care simte nevoia să exhibe, să scoată la iveală și să vorbească, cu laudă, despre credința sa și despre faptele bune pe care le face, de fapt trădează un suflet care încă nu și-a găsit intimitatea și profunzimea relației sale cu Dumnezeu.
Când inima noastră este plină de iubirea lui Hristos, de credința în El, am vrea ca modul nostru de a-L simți să rămână unul tainic și discret.
Nu în sensul de a nu vorbi despre ceea ce simțim cel mai adânc în inima noastră față de El, ci în sensul că însăși credința noastră este un indiciu despre modul cum ne raportăm la Hristos. Trăirile noastre lăuntrice grăiesc și nu este nevoie de foarte multe cuvinte.
Părintele Alexander Schmemann spune că „cu cât noi înțelegem mai profund esența unui lucru, cu atât simțim mai puțin nevoia să îl exprimăm în cuvinte”.
În momentul în care interiorizăm în viața noastră relația cu Hristos, nu avem nevoie de foarte multe cuvinte, pentru că noi înșine devenim o stare, o energie. Viața noastră devine o mărturie fără să fie nevoie să vorbim, pentru că aceste lucruri se simt.
Așa cum simțim și depistăm răutatea unui om, ipocrizia, falsitatea, viclenia, la fel, însă cu o intensitate mult mai pronunțată, simțim bunătatea, harul credinței și iubirea pe care o are față de Dumnezeu.
Din nefericire, și noi, oamenii Bisericii, am transformat actul credinței într-un spectacol.
Dumnezeu nu are nevoie de spectacolul credinței. El are nevoie de intimitatea trăirii noastre cu El. Despre aceasta suntem chemați să dăm mărturie, dar să o facem cu discreția necesară.
Când vedem pe cineva că face caz de credința și faptele sale bune și le scoate în evidență, de fapt credința aceluia este una anemică. Vrea să transmită celor din jur un lucru de care nici el nu este convins. Este aidoma unui profesor care este foarte slab pregătit, dar vrea să se impună în fața elevilor prin coerciție, nu prin ceea ce deține din punct de vedere intelectual.
La fel, omul care are o credință fragilă, vrea să compenseze prin cuvintele pe care le exprimă despre ceea ce este în sufletul său. Este o compensație falsă și iluzorie.
Preasfinția Sa i-a îndemnat pe cei prezenți să își trăiască credința fără stridențe, acestea fiind, de fapt, semnul falsității:
Credința este o stare care se trăiește în adâncul ființei noastre, în inima noastră. Este ca iubirea pe care o împărtășim celui drag. Dacă suntem plini de această iubire, ea se revarsă în mod natural în jurul nostru și se exprimă fără cuvinte.
Femeia din pasajul evanghelic a avut o atitudine plină de discreție.
Hristos, când a pus întrebarea „cine M-a atins?” a vrut să arate celor prezenți, care erau poate puțin mai gălăgioși și mai entuziaști de a intra în legătură cu El, un exemplu de credință.
Apostolul Petru a ripostat și a exclamat cum poate să pună o asemenea întrebare, de vreme ce lumea Îl îmbulzește. Hristos avea un alt gând, să scoată la iveală credința acestei femei. Aceasta, deconspirată, cu sufletul tremurând, a venit și a spus că ea este cea care s-a atins.
Domnul, așa de delicat, fără să o întrebe despre cum a simțit ea să se apropie de El și ce a determinat-o, i-a spus: „credința ta te-a mântuit, mergi în pace, ești izbăvită de boala ta, care te-a chinuit timp de doisprezece ani”.
Să ne trăim credința autentic, fără stridențe, fără obrăznicii. Din păcate, există și în Biserică această atitudine, să credem că totul ni se cuvine.
Un om cu inima plină de credință este unul foarte discret și delicat, încât prezența sa este una aproape imperceptibilă, oriunde ar merge.
În Pateric ni se spune că la un bătrân mergeau trei ucenici, ca să asculte cuvântul. Doi dintre ei îl întrebau, tot timpul, câte ceva. Al treilea doar tăcea și privea spre avva. Acesta îl întreabă de ce nu îi cere niciun sfat pentru sufletul său. Ucenicul răspunde: „îmi este suficient să te văd”. El se hrănea din trăirea aceluia. Îi simțea harul, lucrarea lăuntrică și relația cu Dumnezeu și îi erau suficiente. Se hrănea din acea stare a inimii acelui bătrân care Îl iubea pe Dumnezeu.
Să facem un exercițiu de imaginație: dacă în acest moment ar veni Hristos printre noi, câți am avea comportamentul femeii din Evanghelie, de multă discreție, câți am rămâne în starea de delicatețe față de Hristos? Cred că foarte puțini.
Credința nu are nevoie de spectacol și stridență. Ea este smerită și foarte discretă, în toate manifestările ei.
Într-o lume în care vrem, cu orice preț, să arătăm cine suntem, calitățile pe care le avem, într-o lume în care se cultivă mândria, este nevoie de mai multă discreție.
În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe tânărul teolog Vlad Macovei, pe seama Catedralei Episcopale din Huși.

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes and modify by Boghiu Marius.