Fri. Oct 15th, 2021

Zicere de la PS Ignatie: ”Când nu reușim să răspundem la dragoste tot cu dragoste, ne dezumanizăm, ne degradăm din punct de vedere spiritual”

9 min read

Duminică, 3 octombrie, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Teodosie, Sfânta Liturghie, la biserica „Buna Vestire” din municipiul Constanța.
În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre etapele pe care Domnul ne învață să le urmăm pentru a reuși să împlinim porunca iubirii:
«Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi» (Luca 6, 35)
Pasajul evanghelic ne vorbește despre două trepte (modalități) de a ne raporta la cei din jurul nostru, la semenii noștri.
Prima treaptă (modalitate) este cea în care Hristos ne spune să ne comportăm cu semenii noștri în același fel cum ne-ar plăcea nouă să fim tratați. Adică, cu ce măsură ne măsurăm, la fel să aplicăm și celor din jurul nostru.
Constatăm, cu foarte mare ușurință, că nu reușim să ne încadrăm în această cerință a Domnului Hristos.
Suntem foarte deficitari când vine vorba de momentele în care noi dăruim semenilor noștri, în care ne comportăm așa cum am vrea să fim, noi înșine, tratați.

Sunt mult mai multe momentele în care nu reușim să fim cel puțin echitabili. Dacă, de pildă, celălalt ne iubește și ne dă o stare de satisfacție sufletească, de mulțumire, noi, probabil, nu răspundem în același fel.

Dimpotrivă, sunt destule situațiile în care noi suntem ingrați, nerecunoscători față de cei care ne-au făcut bine și ne-au valorizat, oferindu-ne dragostea lor.

Hristos ne pune înainte această treaptă (modalitate), îndemnându-ne să fim cu mare luare aminte, să dăruim celor din jurul nostru, ca stare de sentimente, de comportament, ca mod de relaționare, cel puțin cum am vrea noi să fim noi tratați.

Din păcate, nu reușim acest lucru. Noi am vrea doar să fim iubiți, valorizați, să ne fie «gâdilat» orgoliul, iar noi să nu dăm nimic în schimb.

Hristos îi numește «păcătoși» pe cei care dăruiesc dragoste celor care îi tratează tot cu dragoste.

Ne întrebăm, fiecare dintre noi, unde ne situăm, când noi nu reușim să le dăruim iubirea noastră nici măcar celor care ne iubesc? Nu reușim să dăruim bunătate, deschidere și disponibilitate nici măcar celor care ne dăruiesc lumina inimii lor.

Ce ar putea să fie mai prejos decât statutul de «păcătos»? Este «inumanul».

Ori de câte ori nu reușim să răspundem la dragoste tot cu dragoste, ne dezumanizăm, ne degradăm din punct de vedere spiritual.

Preasfinția Sa a arătat că iubirea vrăjmașilor stă în strânsă legătură cu atitudinea binevoitoare pe care o așteptăm de la cei din jur:

Următoarea treaptă la care ne invită Hristos să luăm aminte și să încercăm, pe cât ne stă în putință, să o împlinim, este cea prin care ni se cere să iubim pe vrăjmașii noștri, să le facem bine celor care ne fac rău, ca în felul acesta să ne asemănăm cu Dumnezeu, Cel care este bun cu cei nemulțumitori și răi.

Noi spunem că această poruncă – a iubirii vrăjmașilor – este una foarte grea, aproape imposibil de împlinit.

Cum să-l iubim pe cel care ne calomniază, pe cel care ne desființează din punct de vedere moral, ne bârfește, ne murdărește identitatea, este nerecunoscător când îi dăruim numai dragoste? Omenește vorbind, am spune că este imposibil.

Această poruncă – a iubirii vrăjmașilor – nu este imposibilă pentru oameni, pentru că, altfel, Hristos nu ne-ar fi îndemnat acest lucru.

Hristos nu ne dă porunci imposibile, pe care noi să nu le putem împlini niciodată sau pe care să nu reușim să le transpunem în faptă.

Această poruncă ni se pare imposibilă, foarte greu de asumat și de împlinit, pentru că ura este imensă în sufletul nostru – ură față de cel care ne-a greșit și s-a comportat într-o manieră degradabilă.

Trebuie să luăm aminte la treptele despre care ne vorbește Hristos în ceea ce privește modul de a ne raporta la cei din jurul nostru, să ținem cont de ele etapizat. Întâi să facem efortul – «ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii, același lucru să încercați să-l faceți și voi», iar următoarea treaptă (etapă) – a iubirii vrăjmașilor – ne va fi mult mai ușoară.

Dacă nu vom lua aminte și nu vom ține cont de această «convenție etică» între oameni (să faci celui de lângă tine ceea ce ție ți-ar plăcea să ți se facă; să te comporți față de semenul tău, așa cum te-ar satisface pe tine, sufletește, să se comporte cel de lângă tine), porunca iubirii vrăjmașilor devine imposibilă pentru noi. Nu pentru că Dumnezeu ne dă porunci imposibile, ci pentru că noi nu reușim să lucrăm mai mult la firea noastră, să plivim mai mult grădina sufletului de buruienile urii și ale răutății.

Toți am vrea să fim iubiți, să ne fie puse în valoare darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în inima noastră. Cu alte cuvinte, toți am vrea să fim „cocoloșiți”, să fim ținuți în brațe, să ni se acorde o atenție deosebită. Prea puțin ne gândim că ar trebui să dăruim, cu aceeași măsură cu care ni se dă, dragoste, atenție, bucurie, lumină.

Ori de câte ori avem puterea – acest har de la Dumnezeu, de a-i iubi pe vrăjmașii noștri, pe cei care «ne trântesc ușa în nas», ne asemănăm cu Dumnezeu, Care «este bun cu cei nemulțumitori și răi».

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a amintit de atitudinea Domnului Hristos de pe Cruce, ca model de asumare a nedreptăților făcute de semeni:

Cum să ne raportăm cu bunătate, cu răbdare și cu o dragoste deosebită, față de cineva care este nemulțumitor, care tot timpul „bodogănește” și nu știm cum să-i fim pe plac?

Sau față de cel care este rău cu noi și „mușcă” din sufletul nostru? Cum să fim buni?

Să ne comportăm ca și cum răul pe care acela l-a îndreptat înspre noi, nemulțumirea pe care o manifestă față de noi, constituie sursă de bunătate. Adică: să tratăm răul și nemulțumirea ca pe o formă de bunătate din partea celui de lângă noi.

Hristos este Cel care a împlinit primul această poruncă pe Cruce, când a fost răstignit. N-a primit nimic din partea celor care erau la picioarele Crucii, când El Își dădea viața pentru noi, când Se jertfea, iubindu-ne până la moarte, aceasta fiind forma supremă a dragostei – să mori pentru cel pe care îl iubești.

Hristos nu le reproșează absolut nimic celor care erau la picioarele Crucii. Nu le spune că nu merită, nici unul dintre ei, să moară pentru ei. Nici nu le aduce aminte că au această datorie – de a fi recunoscători față de El, pentru tot binele pe care L-a făcut lor. Hristos, în dragostea Sa absolută de pe Cruce, nu le reproșează absolut nimic.

Aceasta este încă o treaptă, pe care noi ar trebui să ne-o asumăm – să nu reproșăm nimic, atunci când iubim. De fapt, a reproșa cuiva ceva, chiar dacă noi susținem că ținem la acea persoană, este un indiciu că dragostea noastră nu este una autentică și curată, ci interesată.

Este o «dragoste meschină», dacă poate fi numită astfel. De fapt, nu este dragoste, pentru că dragostea nu poate fi nici meschină, nici interesată.

Sunt nenumărate persoane care susțin că țin la noi, însă tot timpul reproșează, sunt nemulțumite, niciodată nu le putem satisface căutările.

Când cineva ne reproșează ceva, acela ar dori să ne transforme într-un fel de robot, pe care să-l poată manevra, iar noi să ne comportăm așa cum vrea el. Aceea nu este dragoste, ci posesivitate, care ne transformă în sclavi ai sentimentelor acelei persoane.

De asemenea, cei care caută, cu orice preț, să intre în viața noastră, în intimitatea noastră, pentru a afla cât mai multe lucruri, și astfel să ne subjuge spiritual, să ne transforme în persoane fără libertate, să ne poată șantaja, chiar dacă manifestă că au dragoste în suflet, de fapt aceasta nu este dragoste, ci mai degrabă o formă de manipulare, de interes.

Hristos, iubindu-ne, nu ne-a reproșat absolut nimic, atunci când era pe Cruce, deși ar fi avut suficiente motive, nu Și-a justificat în niciun fel gestul, ci pur și simplu ne-a iubit, răstignindu-Se, fără să scoată în evidență cât de mult Se jertfește, pentru că dragostea Lui față de noi a fost desăvârșită.

Preasfinția Sa i-a îndemnat pe cei prezenți la autenticitate:

Lampa de control prin care noi ne putem da seama dacă suntem în stare de autenticitate față de cei din jurul nostru, este modul cum îi iubim și cum ne raportăm la ei.

Dacă avem puterea de a iubi pe cineva, chiar dacă acela nu merită acest lucru, deja ne asemănăm cu Dumnezeu.

Oricât de mult ar greși oamenii la care ținem foarte mult, care sunt în inima noastră și reprezintă sensul vieții noastre, întotdeauna găsim resurse pentru a le acorda circumstanțe atenuante.

Dar, când persoanele pe care nu le iubim ne greșesc, în același fel ca cei la care ținem foarte mult, nu le iertăm, pentru că nu le iubim.

Atât timp cât nu avem resursele naturale de a-i ierta pe cei care ne greșesc, acesta este un indiciu că nu-i iubim, oricât ne-am amăgi, spunând că nu-i urâm, că nu avem nimic rău în inima noastră, față de acele persoane.

Dacă nu reușim să ne iubim vrăjmașii, măcar să ne rugăm pentru ei. Să nu ripostăm, să nu ne răzbunăm, să nu le dăm, cu aceeași măsură, răutatea pe care ei o îndreaptă înspre noi.

Dacă vom încerca să răbdăm un cuvânt rău, o calomnie din partea unei persoane, fără să ne apărăm în niciun fel, vom simți o stare de liniște și de har deosebit, iar după ce va trece acel moment critic, analizând situația, ne vom bucura că nu am ripostat. Vom primi în inimă foarte mulă pace, pentru că ne-am asemănat cu Dumnezeu.

Ori de câte ori căutăm să ne asemănăm cu Dumnezeu, să facem ceea ce El ne cere sau ceea ce El Însuși a făcut pentru noi, și primim liniște. Ori de câte ori facem ceva cum fac oamenii (toți suntem păcătoși), nu putem avea liniște.
Nu vom putea să fim buni cu cei nemulțumitori și răi, dacă nu vom lupta pentru dragoste.
Sfântul Sofronie de la Essex spune că «cea mai grea luptă a omului este lupta pentru dragoste».

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes and modify by Boghiu Marius.