Sat. Sep 25th, 2021

Hristos, departele – aproapele nostru

8 min read

Temă susținută de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, în cadrul „Conferințelor Dilema veche” de la Arad (13 august 2021). Evenimentul din acest an a fost pus sub genericul: Aproapele de departe. Diasporă, migrație, exil.

„Eu de mult m-am încredinţat că Dumnezeu dragoste este, că El, cu neostoită sete caută pe fiecare dintre noi, că Îi este dor de noi, că, în a Sa dragoste către noi, El nu Se schimbă, oricât ne-am schimba noi faţă de El, că El pururea năzuieşte să ne covârşească cu bunătăţi”.

„Nu-l poţi deci iubi pe Dumnezeu decât privind crucea. Iar în ce-l priveşte pe aproapele, Hristos a spus cine este aproapele faţă de care este poruncită iubirea. E acel trup gol, însângerat, fără suflare pe care îl zăreşti la marginea drumului. Ni se porunceşte să iubim în primul rând nenorocirea, nenorocirea omului, nenorocirea lui Dumnezeu”.
Este absurd să spui că îţi iubeşti aproapele, doar pentru că acest fapt îţi procură mântuirea. La fel de superficial şi inadecvat este să justifici iubirea aproapelui ca pe o datorie de căpătâi a creştinului, doar pentru că aşa ne-a poruncit Hristos în Evanghelie: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39).
Ambele viziuni trădează egoismul şi mercantilismul instalat în interiorul relaţiilor umane. Nu iubim pentru ca să obţinem ceva, fie chiar şi mântuirea, care este ţelul oricărui creştin. Nici pentru ca să ne liniştim conştiinţa în faţa unei divinităţi pretenţioase, care ne-ar impune să Îi respectăm cu stricteţe comandamentele.
Dumnezeu nu are nevoie de „altruişti egoişti sau de egoişti altruişti”. Lui Dumnezeu Îi este dor de noi ca să ne vadă plini de iubirea Sa nefluctuantă şi necircumstanţială.
A-l iubi pe aproapele coincide cu a învăţa să iubim aşa cum Hristos ne-a iubit pe noi când era pe Cruce.
Modelul desăvârşit al iubirii dintre oameni este Hristos.
Când ne-a iubit cel mai mult? Când ne-a iertat de toată ingratitudinea noastră? Când ne-a asumat şi a trăit totala suferinţă a despărţirii omului de Dumnezeu? Atunci când noi i-am dăruit nimicul urii. Atunci când noi ne-am propus în nebunia noastră să Îl ucidem, crezând că Dumnezeu-Omul, Care este însăşi Viaţa, poate fi omorât. Atunci când noi i-am întors spatele şi ne-am revoltat împotriva Lui. Atunci când noi Îl tratam ca pe departele nostru, iar El ne asuma pe noi ca fiind aproapele Lui.
Toate acestea ni le-a dezvăluit Hristos pe Cruce. De aceea, Crucea este locul cel mai sigur al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.
Poate părea îndrăzneţ, dar cred că cei care predică iubirea lui Dumnezeu condiţionată de iubirea noastră faţă de El, sunt mincinoşi şi interesaţi în a ne ţine strânşi în menghina unei necesităţi. Iubirea nu înseamnă necesitate, ci libertate şi responsabilitate, har şi gratuitate, bucurie şi suferinţă.
V-aţi întrebat de ce Dumnezeu pe Cruce nu a făcut niciun miracol, chiar dacă cei de pe dealul Golgota Îl persiflau, spunându-i: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască. Dacă este regele lui Israel, să Se coboare de acum de pe cruce. Și vom crede în El” (Matei 27, 42). Ce credeți că face Iisus? Cum răspunde acestei provocări? Preferă să nu facă nicio minune, pentru că iubirea nu are nevoie de minune pentru a fi afirmată, confirmată sau autentificată. Însăşi iubirea este o minune. Iubirea este însetată de o inimă în care să creadă.
Credinţa nu are nevoie de miracole. Cei care gândesc astfel şi condiţionează credinţa de miracole riscă să transforme actul credinţei într-un spectacol ieftin. Credinţa are nevoie doar de iubire şi adevăr. Are nevoie doar de înţelegerea relaţiei personale cu Dumnezeu ca întâlnire. Are nevoie doar de asumarea adevărului, aşa cum atât de realist afirma Simone Weil, că „iubirea este orientare, nu stare sufletească”, iar „păcatul nu constituie o distanţă. E o proastă orientare a privirii”.

Parabola Samarineanului milostiv ne ilustrează cel mai concret şi plastic modul cum ne iubeşte Dumnezeu când El este perceput ca fiind Departele nostru, iar noi aproapele Lui.
Pentru evreul biblic orice samarinean semnifica o alteritate demnă de dispreţ şi de evitat. Un celălalt, perceput ca o entitate incapabilă de a face binele şi fără potenţialităţi spirituale vrednice de admiraţie. Cu alte cuvinte, un personaj total nefrecventabil.
Contrar acestor mentalităţi, care, rupte de valoarea şi demnitatea persoanei umane devin ideologii ucigătoare, Hristos, Samarineanul milostiv, este atent la nenorocirea celui căzut între tâlhari şi devastat de suferinţă. Este o atenţie sinonimă cu asumarea suferinţei, a rănilor lui, pentru că doar iubirea iubeşte rănile celui abandonat, celui care este complet diferit faţă de tine. S-a identificat cu el, trăindu-i nenorocirea pe dinlăuntru.
Samarineanul milostiv, atunci când îl vede pe cel care era pe buza prăpastiei vieţii, nu manifestă nicio curiozitate privind identitatea etnică, setul de convingeri religioase sau apartenenţa familială. Nici măcar vreun interes în ceea ce priveşte emoţiile sau trăirile lui interioare, pentru că în astfel de situaţii nu e vreme de a privi lucrurile într-o manieră edulcorată, de superioritate a celui integru faţă de cel răvăşit. Pur şi simplu, îl asumă, crede în el, fără să îi evalueze starea lui morală sau pregătirea intelectuală. Toată dragostea este focusată pe rănile şi nenorocirea în care se zbate.
Toate acestea nu pot deveni posibile şi reale, dacă nu ne punem în pielea celui suferind, trăind suferinţa lui ca pe propria noastră suferinţă, dezamăgirea lui ca pe propria noastră dezamăgire, marginalizarea lui ca pe propria noastră marginalizare, disperarea lui ca pe propria noastră disperare. Adică, „să îţi transporţi în celălalt întreaga ta fiinţă”. Abia din acest moment simţi că departele tău, prin iubire, devine aproapele tău, cel care este parte din abisurile fiinţei tale.
Foarte uşor, în acest punct mintea poate fi îndreptată înspre ideea generală a toleranţei faţă de cel complet diferit faţă de tine. Pentru a nu fi loc de nicio interpretare tendenţioasă sau abordare supusă grilei „omului recent”, precizez că Iisus nu este tolerant cu nimic şi cu nimeni, în sensul înţelegerii diluate şi ideologizate a acestui concept în zilele noastre. Aşa cum „binele nu poate tolera răul, adevărul minciuna, sănătatea boala”.
Toleranţa este un concept fabricat în furnalul ideologiilor progresiste, pentru a impune majorităţii „retrograde” „drepturile” de grup ale unei minorităţi, aflate în iureşul deconstructivismului valorilor demnităţii persoanei umane. Iubirea nu tolerează nicio ideologie, pentru că aceasta dezbină, desfigurează natura umană. Pentru că motorul ei este ura şi eliminarea celui care nu se conformează calapodului de gândire clamat de miliţia corectitudinii politice. Iubirea îmbrăţişează persoana, nu ideologiile de grup. Manifestă înţelegere, îngăduinţă şi condescendenţă faţă de persoana atinsă de ideologiile totalitare. Asta neînsemnând în niciun fel validarea lor.
Cei care sunteţi familiarizaţi cu textele Evangheliilor, aţi putut constata cu suficientă claritate că Iisus îi prefera pe cei din lumea decadenţei morale, adică pe cei răi, pe cei care erau marginalizaţi din varii motive. Elitele morale ale vremii erau permanent dezavuate de către Iisus din cauza trufiei lor de a se crede că sunt cei mai buni şi fără niciun cusur, că posedă în mod exclusiv şi inoxidabil adevărul. Sau, ca să menţionez gândurile Părintelui André Scrima: „Cei care sunt, pentru moment, în stare rigidă, rigoristă şi impenetrabilă (…) se instalează, de fapt, într-o certitudine, nu într-un adevăr. Certitudinea e mult mai accesibilă decât adevărul fiindcă e psihologică, fiindcă e socială, fiindcă e compensatorie faţă de tot soiul de frustrări”.
În felul acesta ne iubeşte Hristos, când noi Îl tratăm ca fiind Departele nostru: Se pierde în suferinţa noastră, în alteritatea noastră neglijată, în zvâcnetul tulburat al unui sine zdrenţuit, pentru a ne da viaţă, pentru a ne umple de existenţă, pentru a ne aduna din fărâmiţarea cauzată de indiferenţa celorlalţi. El este acolo unde este adevărul şi libertatea omului, adică „acolo unde voi nu M-aţi văzut”, aşa cum sugestiv afirma Părintele André Scrima.

„A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” coincide cu trăirea că a-l hrăni pe cel flămând este totuna cu a simţi nevoia imperioasă de a te hrăni pe tine însuţi, când te cotropeşte foamea; cu trăirea că a adăposti pe cel abandonat este totuna cu nevoia firească de a te smulge pe tine însuţi, cât mai repede cu putinţă, din hăul singurătăţii; cu trăirea că a-l accepta pe cel care este altfel decât tine este totuna cu nevoia stringentă de a fi acceptat în sânul unei comunităţi a cărei cultură, limbă şi credinţă îţi sunt complet străine.
Mai pe scurt, coincide cu desfiinţarea orgoliului că eşti alesul, privilegiatul, pentru a te regăsi în smerenia fiinţei celuilalt. Apostolul Pavel mărturiseşte că, prin iubire şi deşertare de egoul, nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în sinea existenţei sale (Galateni 2, 20).
Hristos este atât aproapele nostru care ne-a asumat, S-a făcut om pentru noi, a venit printre noi, dar şi departele Care nu încetează nicio clipă să devină aproapele celor care încă nu Îi înţeleg iubirea şi dăruirea.
Este cel care ne învaţă, conform cuvintelor Sfântului Isaac Sirul: „Şezi mai bine cu cei dispreţuiţi decât cu cei trufaşi. Lasă-te prigonit şi nu prigoni. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău (…). Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate”.
Arhimandritul Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Scrisori de la Athos (către D. Balfour), traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006, p. 315.
Simone Weil, Autobiografie spirituală, traducere din franceză şi introducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 108.
Serge Moscovici, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, traducere de Cristina Moşu, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 70-71.
Simone Weil, Autobiografie spirituală…, p. 90.
Ibidem, p. 76
Ibidem, p. 103.
George Remete, Iisus Hristos, iubirea trădată. Singurul prieten (III), Bucureşti, Editura Paideia, 2020, p. 352.
André Scrima, Teme ecumenice, volum îngrijit şi introducere de Anca Manolescu, traducere din franceză de Anca Manolescu, traducere din engleză de Irina Vainovski-Mihai, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 105
Ibidem, p. 132.
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe (Filocalia X), traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 304.

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes and modify by Boghiu Marius.