Thu. Jun 17th, 2021

Zicere de la PS Ignatie:

6 min read

„Dacă stăm departe de Hristos și nu Îl lăsăm să ne aprindă inima, vom fi oameni blazați, plictisiți, depresivi”

Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor a slujit marți, 4 mai, în a treia zi de Paști, în biserica „Sfântul Ilie” din municipiul Bârlad.
Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu, parohul bisericii.
În cuvântul de învățătură Ierarhul Hușilor a explicat starea pe care ucenicii Luca și Cleopa au trăit-o în timp ce Hristos a călătorit cu ei pe drumul spre Emaus.
«Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?» (Luca 24, 32)
Fiecare zi din Săptămâna Luminată este ca o duminică. Slujbele care se săvârșesc sunt la fel ca cele pe care le-am făcut în noaptea de Paști. Chiar dacă în calendar primele două zile, luni și marți, sunt însemnate cu roșu, ele nu au o importanță mai deosebită decât celelalte.
Toate zilele sunt la fel, au aceeași importanță. Această săptămână se numește «luminată» pentru că cei botezați în noaptea de Înviere veneau în fiecare zi la Liturghie, în haine luminoase și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Un alt motiv pentru care această săptămână se numește «luminată» este pentru că, prin Învierea lui Hristos, nouă ne-a fost deschis Raiul.
Toți am devenit părtași Raiului, care înseamnă lumină și bucurie. Ni se spune în Cartea Facerii că după ce a fost creat Adam, Dumnezeu i-a făcut o grădină și l-a așezat în partea de răsărit a ei.
Hristos, care este Noul Adam, după răstignire, după ce a fost batjocorit, disprețuit, calomniat de oamenii cei răi, a fost luat de către Iosif și Nicodim, în taină, și a fost așezat într-un mormânt nou, care se afla tot într-o grădină.
Din acest mormânt țâșnește bucuria biruinței asupra morții și lumina necreată, «pururea fiitoare» – veșnică, a Învierii lui Hristos.
A treia zi de Paști se citește pericopa evanghelică ce ne relatează una din cele mai frumoase călătorii din istoria umanității. Doi ucenici ai lui Hristos – nu erau dintre cei unsprezece Apostoli -, se întorceau de la Ierusalim spre Emaus, ca să cumpere o țarină.
În drumul lor li se alătură un «Străin», care îi vede că sunt triști, abătuți, derutați și cu foarte multe întrebări în inima lor.

«Străinul» intră în dialog cu Luca și cu Cleopa și îi întreabă de ce sunt triști. Ei Îi răspund, deranjați de o asemenea întrebare: «Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri».

Cu alte cuvinte, «Tu ești singurul decuplat de la toate întâmplările din aceste zile?»

Hristos le răspunde printr-un cuvânt care ni se potrivește foarte bine și nouă, atunci când nu pricepem cele dumnezeiești: «O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?»

Termenul «nepricepuților», tradus exact din limba greacă, înseamnă «proștilor», iar «zăbavnici cu inima» – «greoi la inimă».

Hristos le-a reproșat acest lucru ucenicilor și a început să le tâlcuiască textele din Vechiul Testament care făceau referire la momentul răstignirii și Învierii Lui.

Apoi, Hristos li se descoperă în frângerea pâinii. Ucenicii exclamă, fiind martorii unei trăiri extraordinare: «Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?»

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că soluția la starea de blazare sau de deprimare este primirea lui Dumnezeu în inimă, însoțirea cu El pe calea vieții:

Când Dumnezeu vine aproape de om, când intră în dialog cu el și îl însoțește, îi aprinde inima i-o face vâlvătaie.

Aceasta înseamnă Învierea lui Hristos: să simțim că inima noastră este aprinsă, că este ca un foc care emană căldură și lumină. Focul pârjolește și distruge, dar el este și sursă de lumină.

Din punct de vedere spiritual, când spunem despre cineva că este o fire de foc este echivalentul cu a-i spune că este un om entuziast, plin de fervoare, de efervescență, un om viu.

O inimă uscată, stearpă, este echivalentul unei inimi lipsite de afecțiune, de sensibilitate, gingășie și delicatețe.

Dacă noi stăm departe de Hristos și nu Îl lăsăm să ne aprindă inima, vom fi oameni care vom trăi blazați, plictisiți.

Marele romancier rus Dostoievski ne spune că «lumea nu va pieri din pricina războaielor, ci din cauza unui mare căscat» – din cauza plictiselii, a lâncezelii ce poate fi tradusă prin depresie, prin lipsă de viață.

În limbaj colocvial spunem despre cineva amărât, necăjit că «nu are poftă de viață» – nu are acel clocot al vieții, care trebuie să fie întreținut de foc.

De asemenea, Preasfinția Sa a afirmat că trăirea unei credințe autentice presupune entuziasm și pasiune:

Ucenicii surprind aprinderea inimii lor, ei se uimesc că sunt martorii unei situații pe care nu au mai trăit-o, ca inima lor să fie aprinsă, să ardă ca un foc, să fie plină de căldură și lumină. Tocmai aceste realități ni le transmite Învierea lui Hristos.

Noi mai avem momente de plictiseală, de rutină, și facem lucrurile formalist, punând accent pe cele care țin de ritual, fără să ne străduim să aprindem în noi lumina. Domnul vrea să ne aprindem inima.

Un om înflăcărat, entuziast, este un om pasionat.

Fără pasiune, fără dedicare, fără a fi «prizonierul» – în sensul frumos al cuvântului -, unei idei căreia să i ne dedicăm cu întreaga ființă, nu vom putea realiza foarte multe în viață.

De pildă, un om de știință, cercetător, este cel care crede într-o idee. O frământă, caută, prin focul pasiunii, să găsească o soluție la întrebările din mintea lui, care nu-i dau pace. Din această dedicare, omul de știință poate să vină cu o contribuție esențială pentru umanitate.

În lumea credinței, acolo unde este pasiune, entuziasm pentru Dumnezeu, acolo este și dor după sfințenie.

Să nu ne închipuim că sfinții erau niște ființe plictisite. Dimpotrivă, ei ardeau pentru Hristos. Inima lor era dăruită integral lui Hristos. Toată viața lor nu era altceva decât menținerea acestui foc.

Hristos spune: «Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!» (Luca 12, 49). El Însuși a adus focul harului, care aprinde inima oamenilor.

Să căutăm să Îl simțim pe Hristos. El ne însoțește pe calea acestei vieți. Câteodată nu-L recunoaștem și ne comportăm ca față de un străin, căruia nu-i împărtășim nimic din cele ale lăuntricului nostru. Îl tratăm cu indiferență și, poate, și cu puțină ironie.
Să Îi simțim prezența! Să simțim că este lângă noi, că ne aprinde inima de credință și de dragoste față de El.

Dorelian David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes and modify by Boghiu Marius.